Dintr-un scaun cu rotile, Rodica Mitu ridica moralul celor în picioare. 7 iunie e despre lalele galbene, dor, zâmbete și lumină. Colega noastră ar fi împlinit 35 de ani

Rodica Mitu a plecat dintre noi, la doar 32 de ani. Despre dorul de ea este prea greu să mai scriem, pentru că absența ei doare. Ce să mai scriem? Lăsăm tăcerea să vorbească despre dor. Tăcerea dureroasă face mai mult decât încă multe rânduri scrise.

Dar știm că nu ar vrea să vorbim așa trist despre ea. Mi-o și imaginez cum se uită râzând la mine și se gândește: „Ia uite-o pe Anca... devine dramatică, iar eu n-am plecat nicăieri! Sau, mă rog, am plecat puțin... Dar sunt acolo aproape mereu, în gândurile celor pe care i-am iubit”.

Și așa este... Nu prea ai cum să o contrazici. Rodica Mitu a iubit tot, și zilele cu mult soare, și zilele cu ploaie. Nu-i plăcea frigul, dar o rezolva din fes și fular. Și apoi zâmbea. Plus că era înnebunită după Crăciun, așa că... ce mai contează gradele cu minus?! Îi plăcea să râdă. Mult.

Rodica Mitu a fost o lecție. Zilele în care nu avem chef să ne ridicăm din pat, zilele în care ne plângem că este prea cald, că este frig, zilele în care ne plângem că ne-am îngrășat un kilogram, că nu ne stă bine părul, zilele în care suntem ursuzi pentru că ne-am certat cu șeful, zilele în care am pierdut tramvaiul... au un singur antidot: Rodica Mitu.

Ea ar fi zis: „Ce bucurie să mă pot ridica din pat, chiar și pentru a sta într-un scaun cu rotile!” / „Ce binecuvântare că poți merge singur la baie!” / „Ce bucurie că-ți sună telefonul!” / „Ce bucurie că ai un loc de muncă unde ești apreciat, respectat și iubit!” / „Ce bucurie că poți mânca ce vrei, atâta timp cât ești sănătos și nu trebuie să fii atent la glicemie!” / „Ce bucurie că poți să alergi după tramvaiul pierdut...” / „Ce bucurie că plouă, că e soare, că ninge, că vine Crăciunul” / „Ce bucurie că încă trăiești și mai ai o șansă să schimbi atâtea...”

Și Rodica ar fi continuat la nesfârșit cu motivele pentru care nu este cazul să te plângi. De fapt... te lăsa să te plângi, apoi îți arăta, cu un zâmbet, că viața este atât de frumoasă... De-acolo, din scaunul ei cu rotile, emana atât pozitivism încât, în prezența ei, îți schimbai starea de spirit și, de multe ori, gândirea. N-am văzut niciodată un om mai vesel și, totodată, atât de profund. 

Astăzi, la 35 de ani, este plin de lalele galbene. Însă la cimitir. Deși Rodica Mitu nu cred că este pe acolo, ci peste tot. În sufletul nostru, în gândurile noastre, în arhiva DC News, în cartea ei, „Dator cu o moarte”, în privirile părinților ei. 

Te iubim, Rodi, și știm că, atunci când apare curcubeul, tu ești galbenul din el.

„O fiică excepțională, cu un suflet de aur și cu o inimă plină de frumos, bucurie și dragoste. Talentată, deșteaptă, bună și dreaptă, o splendoare de fiică din toate punctele de vedere. Fata noastră dragă, îți mulțumim că ne-ai ales pe noi să fim părinții tăi și faptul că te aveam pe tine însemna că aveam totul.

Mereu am fost mândri de tine. Ai făcut atât de multe, deși nu ai avut suficient timp la dispoziție. Iubirea vieții noastre, te vom iubi întotdeauna, necondiționat și fără limite”, semnează doi părinți mândri.

Bogdan Chirieac: „Rodicuța frumoasă, așa cum am și anticipat, nu a murit. Este alături de noi în continuare. A rămas sufletul redacției noastre, doar că într-o altă formă. Odihnește-te în pace, rămâi alături de noi, iar colegii tăi vor fi întotdeauna mândri să îți cinstească memoria”.

Lăsăm dorul să doară și să tacă în continuare și încheiem cu câteva rânduri din cartea ei:

Trenul organelor

corpul meu nu mai e corpul meu
e un tren.

un tren condus de cuvântul din șase litere.
într-o locomotivă respir cu greu și mă gândesc
la toate cuvintele pe care nu le voi mai spune:
te iubesc, mamă!

inima bate tare într-o altă locomotivă,
atât de tare de trimite vibrații în tot trenul.

mă gândesc la toate cuvintele pe care nu le voi mai putea
spune niciodată:

„te iubesc, soțul meu”
„te iubesc, copilul meu”

capul mi-e amețit, trenul merge,
îl mângâie razele lunii.

de-aș putea opri o locomotivă
de-aș putea opri trenul
oprește-te, îi spun
vreau să cobor
trebuie
lasă-mă
mor, nu vezi

nimic nu-mi mai aparține:
inima, plămânii, splina, stomacul, uterul, sângele.
totul se-ndepărtează de mine
du-mă în gară
îi șoptesc
du-mă la ultima mea oprire.

Cartea poate fi citită aici - https://media.dcnews.ro/other/202303/rodica-mitu-carte-dator-cu-o-moarte_99070700.pdf

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News