Nimic despre AUR

Apariția Alianței pentru Unitatea Românilor ca partid parlamentar a creat o reacție de furibundă a armatei formatorilor de opinie. Se scoate la lumină trecutul liderilor acestei formațiuni, se dezgroapă dosare, se analizează la microscop zicerile cu vechime de mulți ani, li se disecă scrierile etc etc. Nu cred că trebuie să ne lăsăm furați de acest turbion. Mai degrabă să ne amintim îndemnul lui Eminescu din inegalabila sa Glossă: „Cu un cântec de sirenă / Lumea-ntinde lucii mreje; / Ca să schimbe-actorii-n scenă, / Te momește în vârteje; / Tu pe-alături te strecoară, / Nu băga nici chiar de seamă, / Din cărarea ta afară / De te-ndeamă, de te cheamă.”

LUPTA CLASELOR, LUPTA RASELOR SAU LUPTA CIVILIZAȚIILOR?  

 

Iată de ce nu vreau să vorbesc nimic despre AUR. Mi-ar veni și greu să o fac despre un partid al cărui lider, alături de personalități respectate precum  CTP sau Iulian Fota, m-a calificat ca fiind „omul rușilor”, deci ipso facto anti-occidental, și mi-a retras „autorizația” pentru participarea la demonstrațiile organizate în apărarea libertăților cetățenești.

Ceea ce mi se pare demn de analizat, nu este nici măcar virulența reacției anti-aurifere, ci surpriza pe care ea o mărturisește și contextul național și internațional în care ea apare. Aceasta mă duce cu gândul la zilele Republicii de la Weimar.

În acele zile, Germania, aflată în stare de faliment, era condusă de partide purtând onorabile etichete conservatoare și social-democrate care, în același timp și sub același raport, aduceau omagii puterilor occidentale dominatoare, și făceau cu ochiul cetățenilor exasperați, nu doar de mizeria cotidiană, ci și de lipsa de perspectivă a existenței lor. Pe acest fond au apărut comuniștii și naziștii. Cei dintâi puneau necazurile oamenilor pe seama diferențelor de clasă, iar cei din urmă pe aceea a diferențelor de rasă. Comuniștii voiau să îi transforme pe toți în proletari, făcând ca războiul claselor să înceteze din lipsă de combatanți. Naziștii promiteau și ei pacea socială, dar nu prin uniformizare, ci prin eliminare: eliminarea raselor impure. În sinteză, ar fi urmat ca atunci când toți vor fi o clasă și o rasă istoria să își cunoască sfârșitul; în sensul că, într-o lume omogenă, nemaifiind motiv de dispute, viața ar fi mers egală cu ea însăși pe aripile unei neschimbătoare, deci, statice, armonii.

Despre acest sfârșit vorbea și Francis Fukuyama, la terminarea sau la ceea ce se credea a fi terminarea Războiului Rece. Prin atingerea unui nivel unic și unitar de cultură, circumscris de aceleași valori morale și idealuri sociale, istoria își încheia progresul; și asta întrucât progresul nu mai era necesar, dar și pentru că lupta contrariilor, care îi fusese motorul, încetase ... tot din lipsă de combatanți.

Acum nu se mai vorbea nici de rase, existența lor însăși fiind negată ca incorectă politic, nici de clase, oligarhia corporatistă devenind frate de cruce cu proletariatul it-ist, într-o lume a comunicării și iubirii virtuale, ci despre identități culturale separatoare, sau despre „civilizații” care, potrivit avertismentului lui Samuel Huntington, ar fi fost condamnate să se ciocnească, transformând visul lui Fukuyama în coșmar.

Soluția pentru contracararea acestei amenințări a fost oferită de George Soroș și ea consta într-o nouă formulă de internaționalism, cea a „societății deschise”. Ca și internaționalismul proletar, acest globalism individualist, nu integra comunități cu o anumită identitate etno-culturală, ci persoane fizice cărora, înainte de a li se confisca mijloacele de producție, li se confisca identitatea.

Găsim aici un marxism sau un bolșevism cu o ordine a pașilor schimbată. Dacă naționalizarea / etatizarea mijloacelor de producție, punct esențial al programelor de extremă stângă, ducea la naționalizarea / etatizarea gândirii, acum mai întâi se dorește confiscarea gândirii prin uniformizarea identității, după care, mijloacele de producție devin în mod automat bun comun.

Gândirea care a supraviețuit la etatizarea proprietății private, a răsturnat regimul totalitarismului colectivist în „anul revoluționar” 1989. Acesta s-a repliat și reorganizat de îndată, în special în „refugiul-incubator” al mediului academic și artistic, declanșând un contra-atac aproape câștigător, cincisprezece ani mai târziu.

Denaționalizarea gândirii prin globalizarea culturii sub dictatura corectitudinii politice, a pregătit un anume fel de sfârșit al istoriei în care oamenilor nu li se mai răpesc libertățile în pofida rezistenței lor, ci ei înșiși cer să le fie luate pentru a primi în schimb confortul asemănării, cel al apatiei și cel al neasumării (de riscuri și răspunderi). Pe toate acestea le găsim în discursul și pseudo-programele, ambigui în formă și reacționare în conținut, ale USR+.

 

SIGURUL LUCRU CARE SURPRINDE ESTE SURPRIZA

 

Ceea ce a preluat din nazism această nouă stângă extremă (și m-a făcut, până la apariția AUR, să cred că este mai degrabă coborâtoare din fascism decât din marxism și bolșevism) este excluderea, eliminarea, inclusiv fizică, a adversarului. Comunismul a urmărit integrarea claselor într-o societate omogenă, dacă este necesar (și nu putea fi altfel) prin dictat și dictatură („dictatura proletariatului”). Fasciștii și naziștii nu aveau cum integra rasele, în mod obiectiv și iremediabil distincte, și de aceea cele inferioare trebuiau exterminate.

Tot astfel, în România și pretutindeni, bătrânii nu au cum întineri, creștinii nu au cum fi și agnostici în același timp, vulnerabilii nu au cum deveni imuni și de aceea, pentru toți acești trăitori în cultul patriei, al istoriei naționale, al credinței într-un Dumnezeu (oricare ar fi el), al solidarității, coeziunii și protecției sociale, soluția („finală”) este aneantizarea.

De ce să fim surprinși atunci dacă toți cei vizați de această soluție, se îndreaptă instinctiv sau nu spre un partid al cărui discurs o contrazice metodic, punct cu punct, fără nuanțe și fără compromisuri, fără elaborări ideologice și fără rezerve politice?! De ce să ne mire că toți acești oameni amenințați cu dispariția nu mai au încredere, nu mai au timp să aibă încredere în partide precum PSD sau PNL care fie din convingere, fie din conformism politic, fie din oportunism au adoptat temele antisociale și retorica urii și excluderii?!

Aceasta îmi amintește de o discuție, la care am asistat, copil fiind, între tatăl meu și o colegă și prietenă evreică, în acel moment șef al unei organizații a PCR. Tatăl meu a întrebat-o direct cum se face că ea, descendentă a unei familii înstărite de comercianți, a adoptat ideologia comunistă. Răspunsul a venit la fel de sincer: „nu am adoptat ideologia comunistă, ci am vrut să ne salvăm de ideologia nazistă care, spre deosebire de comuniști, nu ne lua doar proprietățile, ci și viața”.

Revenind la Republica de la Weimar, să amintim că atât comuniștii cât și naziștii au devenit populari întrucât partidele curentului principal au făcut două greșeli fundamentale. Prima greșeală a fost aceea că nici unul nu a știut cum să ocupe terenul aspirațiilor sociale și al sentimentului național. A doua, a constat în calculul că extremiștii nu pot avea viață lungă și pot fi lesne controlați, fiind naivi, neexperimentați și repeziți. Cea dintâi, a adus extrema dreaptă la putere și a deschis drumul extremei stângi către succesiunea acesteia. Cea din urmă, i-a dus pe greșiți (fie ei de dreapta sau de stânga) în lagăre și închisori.

 

NAȚIONAL-POPULISM, EXCEPȚIONALISM SAU DIVERSITATE

 

Prin anii 1990 se găsiseră o serie de istorici occidentali care să ne explice cum a fost cu comunismul românesc și cum, întrucât noii conducători ai României post comuniste nu acceptau capitularea necondiționată în fața celor considerați a fi învingătorii Războiului Rece și pledau pentru reunificarea Europei, respingând ideea „extinderii” civilizației occidentale în „estul sălbatec”, românii rămăseseră sub „ocupație” neo-comunistă și cripto-comunistă. Unul dintre aceștia, britanicul Tom Ghallager, mânat de o „dezinteresată” iubire de români și beneficiind de găzduirea generoasă a editurii Humanitas, a publicat mai multe cărți în care a încercat să le deschidă ochii asupra înapoierii și antioccidentalismului conducătorilor lor. Asta până la instalarea neo-cezarismului băsist și îngenuncherea în fața „marilor licurici” euro-atlantici. După, totul a fost cum nu se poate mai bine.

Interesant este că acum, cu cincisprezece ani mai târziu, simpla apariție a AUR în Parlament scoate de la naftalină, după același scenariu, alți faimoși istorici necunoscuți (sic!), precum austriacul Oliver Jens Schmitt, autor al volumelor „Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea Căpitanului” și „România în 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie”, publicate în 2017 și respectiv 2018, unde în altă parte decât în editura Humanitas. Coincidență, desigur!

În cea de a doua lucrare, autorul scrie: „La o sută de ani de la 1918 ar trebui sărbătoriți acei oameni care, după 1989, în ciuda statului, dincolo de acest stat (deci împotriva statului român postcomunist – nn), dar apoi (apoi când? după 2004? după 2014? – nn) şi în importante instituţii ale acestui stat (așadar, până la urmă, „românii buni” s-au strecurat și în unele instituții publice importante, precum, desigur, DNA sau SRI, chiar dacă au rămas unele neocupate, precum Avocatul Poporului sau Curtea Constituțională), nu s-au angajat pe drumul naţionalismului izolaţionist și al specificității româneşti, ci pe drumul unei normalităţi europene (normalitate care ar fi, deci, opusul identității românești).” Prin urmare, în ultimii treizeci de ani în România s-a dus un război de gherilă între partizanii „normalității europene” și retardații „specificității românești”, și noi nu am știut nimic. Slavă Domnului, cel puțin, că „normalitatea” a învins și astfel avem pe cine sărbători: pe „acei oameni” care au „salvat” România de dominația de sine, ucigând tot ce ea avea specific – trecut, lideri naționali, cultură, limbă, credință, capital, campioni etc.

Nimic surprinzător deci că dl. Schmitt, într-un interviu-fluviu acordat cunoscutei SpotMedia (?!),  analizează victoria electorală a AUR, fie ea și limitată la aprox 9%, plasându-o într-un context istoric și identitar larg spre a descoperi în ea, dincolo de o eventuală reacție național-populistă a unor „apucați” la avansul „noii normalități” globaliste, expresia excepționalismului românesc caracterizat printr-o tradițională conspirație creștin-ortodoxă împotriva progresului european (sic!). Este denunțat astfel „un fel de contracultură ortodoxă”. Adică o cultură contra Europei neortodoxe? A Europei catolice, protestante și mai ales, atee? Care ar fi adevărata Europă, cea „normală”, spre deosebire de România „anormală”?!

Această „contracultură”, ne spune același profesor, se manifestă „în special în mănăstirile din Moldova unde au apărut în mod repetat ... exprimări de simpatii legionare, de pildă în jurul lui Iustin Pârvu”, BOR tolerându-le „așa cum a făcut și pe vremea lui Codreanu”.

„Unii ierarhi ai BOR folosesc chiar criza Covid pentru a face campanie împotriva autorităților, în special în legătură cu pelerinajele. În acest sens s-a remarcat controversatul Mitropolit al Constanței.” – adaugă intervievatul. Trimiterea este, evident, la Arhiepiscopul Teodosie al Tomisului care a contestat în fața instanțelor judecătorești limitarea drepturilor individuale prin acte administrative, iar nu prin lege. O limitare desființată ulterior, într-o speță similară, de Curtea de Apel din București, aceasta înlăturând ca nelegală decizia Consiliului Național pentru Situații de Urgență care interzicea participarea la pelerinaje a persoanelor din alte localități decât aceea unde are loc sărbătoarea religioasă.

Predica Patriarhului Daniel, rostită la hramul Sfântului Dimitrie, în care interdicțiile impuse de actualele autorități au fost comparate cu cele care au precedat căderea regimului comunist, i se pare profesorului Schmitt „periculoasă, deoarece delegitimizează sistemul democratic. Declarația conține, de asemenea, o amenințare la adresa statului, fapt care ridică întrebarea dacă patriarhul acceptă actuala ordine constituțională.” – susține acesta. Cu alte cuvinte, critica împotriva discriminării credincioșilor ortodocși este antidemocratică, iar capul BOR duce o politică subversivă anticonstituțională, pe când noi credeam că el nu cere decât respectarea prevederii constituționale care exclude „limitarea libertății religioase în orice formă”. A pretinde respectarea Constituției ar echivala, așadar, cu refuzul ordinii constituționale. Și, desigur, a observa că discursul domnului profesor Schmitt seamănă ca două picături de apă cu cel al ateismului militant practicat de bolșevici, înseamnă a compromite democrația și a fi antidemocrat. (!!)

„Prin urmare, patriarhul Daniel trebuie să se întrebe ce anume simte despre parlamentarismul democratic și despre un stat constituțional democratic. Sau dacă modelele binecunoscute din anii 1930 și 1940 indică drumul către viitor.” Asta și întrucât „BOR a tolerat legionarismul și a lucrat împreună cu regimurile autoritare și totalitare ale României”și „ca instituție a fost un pilon al regimului comunist”. 

Situația este, însă, cu mult mai gravă de atât întrucât „există curente ortodoxiste care preiau idei din perioada interbelică: antiberalism, anti-occidentalism, anti-individualism, propagandă împotriva minorităților, ideea unei Românii a românilor creștini, legătura strânsă dintre națiune și Biserică într-un proiect de stat autoritar. Aceste grupuri s-au putut dezvolta, la fel ca în perioada interbelică, deoarece unele idei cheie ale lor despre stat-biserică-familie sunt propagate și de instituții recunoscute, precum Academia Română.” Prin urmare, nu numai BOR, ci și Academia! Și asta denunțul vine din partea unui istoric care este și președintele unei comisii a Academiei Austriei!

Recunoaște cineva prezența acestor anti-valori în discursul actual al BOR sau al Academiei române? Dimpotrivă, cele privind antiliberalismul (în măsura în care liberalismul susține drepturile omului) și proiectul de stat autoritar se regăsesc în mesajele USR+, dar asta nu naște critici occidentale întrucât extrema stângă este și internaționalistă (globalistă) și anti-creștină (militant ateistă). Deci, o „extremă bună” (sic!).

 

A FI ROMÂN ESTE INCOMPATIBIL CU A FI EUROPEAN?

 

În concluzie, fenomenul AUR nu ține de apelul național-populist, și nici de protestul românilor față de lipsa de respect pentru diversitate, respectiv pentru identitatea lor culturală, mult trâmbițat de Occidentul globalist, ci de caracterul excepțional al culturii române.

Iar asta nu îi caracterizează chiar pe toți românii, ci doar pe cei din Vechiul Regat, faimoșii „mitici” extracarpatici: „ În special în provinciile de est ale României, influența rusă în cercurile bisericești a crescut semnificativ.” Căci „BOR nu acționează întotdeauna ca o unitate, ierarhiile regionale, în contextul nostru mai ales în Moldova, stabilindu-și ele propriile accente.” Deci, Transilvania mai poate fi „recuperată”.

Faptul că, în mod evident, extremismul de stânga al USL+ (a cărui intransigență antinațională și antidemocrată este apreciată prin contrast cu conciliatorismul coruptelor PSD, PNL și PMP în raporturile cu AUR), nu deranjează, se explică prin împrejurarea că acesta nu are nici bază nici proiect nici aspirații naționale.

Spre deosebire de partidele extremiste de dreapta din Franța, Italia sau Germania, Frontul Național, Cinque Stelle și AfD, ne atrage atenția istoricul austriac, AUR „se distinge prin relația strânsă cu biserica”, ceea ce îl face cu atât mai periculos și mai indezirabil.

Dar o relație strânsă cu biserica au circa 80% din români, chiar și cei care nu sunt practicanți considerând, totuși, că au creștinismul ortodox ca ingredient al identității lor etno-culturale. Asta înseamnă că poporul român ar fi de fapt periculos și indezirabil pentru normalitatea europeană. Și dacă lucrurile ar sta chiar așa, relativ la AUR, pericolul vine din aceea că, spre deosebire de mișcările populiste din occident, care manipulează masa fără a avea o bază de masă, în cazul României dreapta națională ar fi chiar produsul masei ori, cel puțin, și produsul masei. Deci mai greu de combătut, căci aici nu ai de eliminat doar o mână de politicieni, ci un întreg popor.

Pe de altă parte, ceea ce ar avea în comun AUR cu partidele occidentale menționate, ne spune expertul citat, „sunt sprijinul și / sau finanțarea din partea Rusiei”. În acest fel atât rusofobia cât și unionismul AUR nu sunt decât „o manipulare pentru a descuraja România în orientarea sa către UE și NATO”. Ceea ce teoretic nu poate fi exclus, dar practic rămâne deocamdată nedovedit, singurul „argument” constând în discursul Președintelui ales al Republicii Moldova, Maia Sandu, care fiind – nu-i așa? – prin declarațiile publice și, de aici, prin definiție (sic!) pro-europeană și pro-PNL, devoalează implicit fața rusofilă și antiunionistă a AUR.

Oricum, ideea ar fi că nu poți fi în același timp român, în sens, cultural, și european, nu poți fi creștin și unionist, și totodată membru UE și NATO, și nu poți avea bune relații cu Rusia și cu puterile occidentale. Să nu ne înșelăm! Acesta este un curent de gândire și o școală de gândire importantă în spațiul occidental european și euro-atlantic. Școală și curent de care nu trebuie să fugim, dar cu care trebuie să ne batem. Căci Europa nu este numai a lor. Este și a noastră.

 

 

DISCURSUL ANTIROMÂNESC ALIMENTEAZĂ FUNDAMENTALISMUL NAȚIONAL-POPULIST

 

 

Dacă am pune toate aceste afirmații cap la cap, ar însemna că românii, fiind majoritar creștin-ortodocși, sunt pro-ruși și anti-europeni. Exact ceea ce credea și Samuel Huntington și, pe urmele lui Andrei Caramitru, care, ca emul al lui George Soroș, dorește să îi debaraseze de identitatea lor culturală pentru a-i face culegători (de sparanghel) universali, oricând susceptibili a se transforma în vânat, într-o reabilitată diviziune primitivă a muncii, cu vânătorii globali.

Aici nu este vorba de AUR, ci despre români, iar cugetările profesorului Schimitt sunt reprezentative pentru ce se gândește în Occidentul european și euro-atlantic. Trebuie, în fine, să recunoaștem, că UE, astfel cum a fost ea confiscată de hegemonii europeni, are oroare de ortodoxie, care în esență este națională, iar nu universală, precum alte culte creștine sau necreștine. Și nu este vorba aici de religie, ci de cultură, adică de identitate. Acea identitate care își are originea în creștinătatea bizantină. Cu Grecia era deja greu. Cu România, mult mai mare și mai dotată cu resurse naturale, devine intolerabil.

Atacul românilor pe teren identitar, mai ales în condițiile în care acest teren a fost părăsit de partidele principale, de dragul sprijinului extern și al tainurilor oferite de plutocrația globală, nu va face decât ca în România naționalismul să se radicalizeze, potrivit aceleiași logici cu cea care a caracterizat Republica de la Weimar, odată cu escaladarea confuziei și disprețului occidental față de români. Dacă într-adevăr Rusia dorește exacerbarea unei reacții de respingere biunivoce între România și Occidentul european, atunci analize și discursuri de tipul celor prezentate aici vor sufla vânt în pânzele Moscovei. Și ne putem întreba, în atari circumstanțe, cine este cu adevărat pro-rus și cine pro-occidental în Europa de azi; în măsura în care acestea s-ar exclude neapărat? Ceea ce ne îndoim.

În realitate, nu România se desprinde de Occidentul politic prin cultura sa, ci acest Occident, limitat și geografic și intelectual și emoțional, vrea să excludă România, sau o parte a sa (cea extracarpatică) din spațiul euro-atlantic de libertate, securitate și prosperitate, evidențiind o incompatibilitate culturală de fapt inexistentă. În realitate, România nu este prinsă la mijloc într-un conflict dintre Rusia și Occidentul european / euro-atlantic, ci în procesul consensual de ridicare a unei noi arhitecturi geopolitice în Europa orientală, la care acestea sunt parte. Or, nimeni nu se poate aștepta că, pusă pe masa de operație în vederea unei intervenții chirurgicale fără anestezie, spre a fi transformată fără voie în simplu donator de organe, România nu va reacționa. O va face sub lucrarea unui instinct elementar de conservare și, în acest sens, va folosi orice instrument îi vine la îndemână.

De abia de aici încolo putem începe să analizăm cine este AUR și cine sunt cei care l-au moșit. Oricum, apariția sa este o expresie a „normalității”. O normalitate nefericită, dar normalitate.

 

 

 

Acest articol reprezintă o opinie.

Ultimele materiale video - DCNewsTV.ro

Te-ar putea interesa

Get it on App Store Get it on Google Play







Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2021 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate. DCNews Proiect 81431.

Comandă acum o campanie publicitară pe acest site: publicitate@dcnews.ro


nxt.201
YesMy