Poetul anulează întrucâtva demonstrativ diferența și distanța dintre autorul versurilor și protagonistul lor. Autorul utilizează persoana I singular și, ca într-un jurnal, consemnează întâmplări și experiențe felurite, își rememorează episoade din viață, descrie ce vede în jur și reflectează asupra celor văzute - totul, într-un „direct” al reprezentării lirice, la scara de 1/1, în tonalități nostalgice sau autoironice.
Poetul-personaj tatonează experiența-limită, a morții, și proiectează tablouri ale sfârșitului, care îl includ. O poezie frumoasă, atipică pentru formula tranzitivă a cărții, dar extrem de sugestivă în lirismul ei pentru sentimentul acesta al apropierii de exit, încheie prima secțiune, cea mai întinsă, a volumului, „Ocazii, momente, întâmplări”. Se intitulează „Cântec simplu” și, pe o notă blagiană, conturează fin un peisaj de toamnă cu „luciri de bun-rămas”. E ca un adio adresat lumii contemplate pentru ultima dată: „Zvonuri confuze, dinspre nord, spre sud, -/ ce somnoroasă toamnă în mine și în lume!/ Doar murmure-n fărâme și șoapte mai aud, -/ nu știu dacă-s de frunze ori de nume.// Un geamăt stins de orgă printre vitralii sparte/ și-aceste ostenite și pale lumânări./ Și-un foșnet lent, - prin case, de departe,/ trudite, se desfac îmbrățișări.// Și mii de noduri se dezleagă parcă,/ sub soare, slobozite în marele fuior./ Simt că sclipesc și eu, și-un dor mă-ncearcă,/ încurajat, o clipă, de libertatea lor.// Mă uit la mâna mea, la mâna ta, -/ pe degete, inele ne-alunecă, tăcut./ Luciri de bun-rămas. - E bine-așa./ Se-ntorc în aurul de la-nceput.”. Eul, aici, se estompează, melancolia făcându-l abia perceptibil în peisaj. În majoritatea poemelor din „Lista de așteptare”, dimpotrivă, autorul focalizează pe el însuși, plasându-se ca protagonist în centrul tabloului de viață și urmărindu-se în actul (considerat) final al propriei existențe.
Observația, sau mai bine spus auto-observația, este rece și crudă, detaliată și realistă. Unele imagini revin, precum aceea a ierbii „de deasupra mea”, adică de pe viitorul mormânt al personajului care se proiectează, de pe acum, ieșit din scenă. În „N-am fost un poliglot”, cu un umor cam îndoielnic, se scrie despre „iarba de deasupra mea” care „va înțelege doar adierile dinspre Franța, Italia”, „câteva fărâme de sunete” aduse de „vânturile de la Berlin” și „jignitor de puțin” „din victorioasa engleză americană”. Poetul își enumeră ironic limbile cunoscute și cele necunoscute de el ierbii care va acoperi mormântul, devenită instrument metaforic de înțelegere. Poemul acesta iese chinuit, cu forcepsul. Un „Moment” este însă remarcabil în aparenta lui simplitate. Observându-se, protagonistul care nu uită niciodată că este poet (și invers: autorul nu uită că el este personajul) își descoperă „momente de slăbiciune cam jenante”. Experiența amară repetată, devenită tristă obișnuință („pe zi ce trece”), se actualizează într-o „demonstrație” făcută la vedere, într-o strofă scurtă și „sinceră” decupată astfel: „De pildă, în clipa asta,/ îmi vine chiar să plâng.”. Am pus sinceritatea între ghilimele nu fiindcă poetul nu ar avea-o, ci fiindcă literaturizarea, poetizarea imprimă chiar și în asemenea exemple de autenticitate și tranzitivitate o subtilă utilizare de convenții literare. Ca să-l parafrazez pe Umberto Eco, într-o epocă a inocenței pierdute, noi știm că poetul știe că noi știm că toate aceste lucruri s-au mai scris. Dar să vedem acest „Moment” în subtila lui regie autenticistă: „Pe zi ce trece, îmi descopăr/ momente de slăbiciune cam jenante,/ nedemne, oricum,/ de un domn încă serios, cu cravată/ și pantofi lustruiți.// De pildă, în clipa asta,/ îmi vine chiar să plâng.// Mă gândesc la ziua/ oho, nesfârșit de albastră,/ când nu voi mai putea privi cerul/ nici măcar prin mica/ baltă rămasă după ploaia de vară/ în iarba crescută peste mine.”.
Poezia va lua accente lugubre când, nesatisfăcut de imaginea ierbii crescute pe mormânt, Pop va explora o descompunere numită, ironic, „frumoasă, poetică”. O tufă de trandafiri înfloriți se va opune „cu o sprinteneală parfumată” „prea brutalei, inesteticei duhori/ de sub rădăcini”. Nu sună bine această „sprinteneală parfumată”, senzația fiind, iarăși, aceea că poetul s-a complicat inutil; dar accentul cade pe duhoarea cadavrului descompus sub pământ și „sub rădăcini”. În alt poem, curățirea unui măr dă prilej de înduioșare pentru „soarta viermelui ce l-a ros”. Cum deja ne puteam aștepta, mărul a fost un pretext pentru descrierea viermelui, iar aceasta, pentru soarta viitoare a protagonistului de a fi mâncat de unul. Glumind puțin după lectura acestor versuri, l-am putea bănui pe autor că a ales anume un măr viermănos, pentru a-și putea face lecția despre descompunere. Iată prima strofă din „Curățind un măr”: „O stranie slăbiciune face/ ca acum, când curăț un măr,/ să mă înduioșeze pe loc/ soarta viermelui ce l-a ros.” Și strofele finale, pregnante: „Va trece cândva și prin mine unul,/ numai că noaptea de-atunci nu va fi prea albă,/ va face și acea treabă murdară, de emigrant sărac,/ înlăturând zgura de pe mine/ până va da de aticele linii/ ale micului templu de marmură.// Într-un târziu, și tot cu mare trudă,/ străbătând duhori, mâluri și rădăcini,/ se va înălța, poate, din nou,/ pierzându-se, neștiut de nimeni,/ lin, în acea curată/ lumină lină.// Lin, lin, lin,/ în acea curată/ lumină lină.” Aici procesul descompunerii materiei este urmat și contrapunctat de regăsirea în lumina curată a dumnezeirii. Accentele funebre și lugubre deveniseră oricum prea frecvente.
„Înlocuirea” este o imagine recurentă (un poem se intitulează chiar așa), poetul folosind-o nu numai vizual, ci și simbolic. Moartea, sfârșitul vieții într-un anumit punct al ei, înseamnă dematerializarea trupului, cu suferințe descrise într-un mod cât se poate de fizic („voia parcă să smulgă/ fărâme din mine, ca dintr-un lut uscat”) și cu reprezentarea unei „Mari Simplificări” pe care Pop o mai tematizase într-un volum anterior. Protagonistul se vede, fără jelanii, extras din propria viață și înlocuit. Autorul unei asemenea poezii cultivate, intelectualizate și adaptând diferite coduri artistice la constanta unei viziuni proprii va fi însă mai greu de substituit din istoria literaturii române.
Săptămâna viitoare voi scrie despre volumul „Alte cronici de la Snagov” de Dan Cristea, apărut la Editura Tracus Arte .
-------
Ion Pop, „Lista de așteptare”, poeme, Editura Limes, Cluj, 2019, 108 p.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Ascultă în română
