Opt mii de manifestanţi la Paris, potrivit prefecturii, peste 10.000 de grenade lansate de forţele de ordine, 133 de răniţi şi 412 arestări: manifestaţia de sâmbătă a 'vestelor galbene' - adică francezii înfuriaţi de creşterea taxelor la combustibili şi de politicile sociale şi fiscale ale guvernului - a fost marcată de o 'violenţă extremă şi inedită', a recunoscut a doua zi prefectul poliţiei din capitala franceză, Michel Delpuech.
Tradiţie a mobilizării colective
'Arde Parisul' - a conchis presa străină, grăbindu-se să interpreteze protestul drept o confirmare a faptului că rebeliunea face parte din ADN-ul Franţei, 'ţară care continuă să fie tentată de violenţă', potrivit cotidianului elveţian Le Temps. Dar 'nu', precizează Michel Pigenet, istoric şi profesor la Universitatea Paris I Pantheon-Sorbonne. 'Violenţele în timpul manifestaţiilor nu sunt o tradiţie franţuzească. O astfel de tradiţie există în Marea Britanie, Germania, Italia', menţionează Pigenet, specialist în mişcări sociale.
'În Franţa există în schimb într-adevăr o tradiţie a mobilizării colective care face să se propage sentimentul că 'trebuie să ne facem auziţi de Republică, într-un fel sau altul' ', explică acesta. Contestarea face, aşadar, parte integrantă din psihicul francez: contest, deci exist. Este strâns legată de istoria ţării, începând de la sângeroasa revoluţie din 1789. 'În Franţa nu a existat o revoluţie liniştită pentru că elitele s-au cramponat de privilegiile de care se bucurau. A rămas în memorie că, atunci când poporul se mişcă, trebuie ascultat, altfel iese rău', aminteşte Pigenet. Mai mult, Constituţia din 1793 a consfinţit 'dreptul la insurecţie când puterea nu ascultă de popor'. 'Ideea a rămas', conchide istoricul.
Toate mijloacele sunt bune
'Manifestaţia publică face parte din cultura franceză', confirmă Olivier Cahn, profesor la Universitatea din Tours. Cu atât mai mult cu cât 'de multe ori a dat rezultate', notează acesta. Astfel, numeroase guverne au dat înapoi în faţa unor manifestaţii violente. În mai 1968, salariul minim a fost majorat cu o treime, după proteste soldate cu mai mulţi morţi. În 1986, aşa-zisul 'proiect Devaquet', denunţat drept o metodă de selecţie la intrarea în învăţământul superior, a fost abandonat după moartea unui student. În 2006, s-a renunţat, după manifestaţii violente, la introducerea unui contract de muncă special pentru tineri care teoretic ar fi facilitat angajarea acestora, dar - au susţinut criticii - şi concedierea lor.
Pe de altă parte, o serie de manifestaţii clasice, organizate de sindicate, s-au soldat cu un eşec, cum au fost cele împotriva legii muncii care a fost în cele din urmă adoptată în 2016, în pofida protestelor. 'În consecinţă, s-a creat sentimentul că toate mijloacele sunt bune: dacă nu ne ascultă, trebuie să găsim alte forme', arată Michel Pigenet.
Părinţi model care au luat parte la violenţele de sâmbătă
'Se cer tot mai mult forme de protest mai combative decât mitingurile sindicale', constată Erik Neveu, profesor la institutul de studii politice Sciences Po Rennes. Astfel poate fi explicată susţinerea masivă - de 70%-80% - acordată de populaţie 'vestelor galbene', în pofida violenţelor. Aici se încadrează 'în acelaşi timp cei care-l plâng pe 'bietul comerciant' căruia i-au fost devastate vitrinele şi cei care spun că 'nu există altă cale' ', rezumă Neveu. Tot aşa s-ar putea explica şi faptul că manifestanţi consideraţi până atunci moderaţi s-au alăturat protestatarilor care au vandalizat străzile, cum a fost cazul părinţilor model care au luat parte la violenţele de sâmbătă.
În egală măsură, creşterea frecvenţei manifestaţiilor care degenerează, constatată din anii 2000, are drept cauză 'slăbirea forţelor clasice care structurează în mod normal mişcările de contestare', cum sunt sindicatele, evitate în repetate rânduri de actualul guvern, cu riscul de a le diminua capacitatea de atragere a mulţimilor, consideră Michel Pigenet.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
