Cold War, un Casablanca polonez

Magda Mihăilescu / 19 dec 2018 / 17:50 Salveaza PDF Comentarii
Cold War, pelicula cu cinci premii ale Academiei europene
Cold War, pelicula cu cinci premii ale Academiei europene

Cu mai bine de zece ani în urmă, polonezul Pawel Pawlikowski îi mărturisea bunului său prieten, mexicanul Alfonso Cuarón, îndoielile sale în legătuă cu un posibil film inspirat de dezastruoasa, dar atât de emoționanta iubire care i-a unit și despărțit, timp de patruzeci de ani, pe părinții săi: "Totul e prea lung, prea încurcat". 

"Cabrón - i-a răspuns amicul, folosind cu tandrețe o cunoscută înjurătură spaniolă - este cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care am auzit-o vreodată. Apucă-te și scrie filmul". Și s-a apucat, dar mai târziu, după ce oscarizatul său film Ida avea să străbată triumfal lumea. Astăzi, cei doi prieteni sunt mari favoriți ai Oscaurilor 2019. Unul pentru Cold War, celălalt pentru Roma.

Mai mult decât atât, sunt concurenți pe aceeași listă scurtă a Premiilor Academiei la categoria Film într-o limbă străină, dată publicității ieri. Până se va găsi o rezolvare propunerilor ca Roma, coprodus de platforma Netflix, să aibă dreptul de a concura la Oscarurile pentru marile premii, "Cuarón are un loc securizat la Foreign Language". Tot mai încâlcite încep să devin drumurile către statueta mult dorită, globalizarea încurcă treburile, cine sub ce pavilion navighează pare o întrebare ce dă tot mi multe bătăi de cap, dar, deocamdată, cele două filme amintite culeg alți lauri.

Uneori, tot mână în mână, cum este cazul Premiului Asociației criticilor neworkezi, alteori - despărțiți de continente. Cold War (Zimna voyna, titlul polonez, circulă în lume cu traducerea în limba engleză corespunzătoare Războiului rece) a fost încununat, de curând, cu cinci premii ale Academiei europene de film (EFA): Cel mai bun film, Cel mai bun regizor, Cel mai bun scenariu, Cea mai bună actriță (Joana Kulig) Cel mai bun montaj (Jaroslav Kaminski).

Protagoniltii, Tomasz Kot  și Joanna Kulig

Cinci premii EFA dobândea autorul și anul trecut, pentru Ida care, peste nu multă vreme, avea să-i aducă Oscarul (Cel mai bun film într-o limbă străină). Este greu să nu te gândești la o posibilă repetare a traseului. Dar, cu sau fără un alt Oscar, Pawel Pawlikowski (61 de ani), întors în patrie după ce a de trăit mai bine jumătate de viață în Anglia, este, la ora actuală, cineastul numărul unu al țării sale. Speranțele legate de numele său nu se reduc, cred, la acumularea de premii. El ar putea să umple golul lăsat în cinematograful polonez de dispariția lui Kieslowski.

Am simțit această adiere de nădejde în discuțiile avute în vară, la Cannes, cu conaționalii săi, colegii mei de meserie, chiar înainte de a-i auzi numele strigat în dreptul Premiului pentru cea mai bună regie. M-am numărat printre cei care, ieșind de la proiecția cu Zimna voyna / Cold war am avut sentimentul că am lăsat în urmă un film de care te desparți cu greu. Nu aș fi putut să spun atunci, în primele minute, dacă este un film mare și de ce, dar știam că, dacă nu aș fi fost la un festival, cu rigorile sale, nu aș mai fi dorit să mă întorc acasă, la hotel, nicidecum să intru la un alt film, doar pentru a nu mă rupe de magia ecranului.

Îi plâng, în secret, pe criticii care, de-a lungul anilor, nu au trăit un astfel de sentiment, înainte de a-și ascuți instrumentele criticii. Poate de aceea, dintre cele să tot fie peste o mie de filme văzute de-a lungul vremii pe Croazetă, dincolo de orice întâlnire cu capodopera sau nu, mi-au rămas în minte momentele în care câțiva ieșeam bezmetici de la Underground, de la Bracking the Waves, de la Mia madre (Moretti).

Cadru din film cu Viktor și Zula

Dacă un critic destul de dur, cum este Jacques Mandelbaum, nu se sfia să scrie (Le monde), imediat după ce a văzut Mia madre, după cum urmează, nu văd de ce m-aș înroși eu:" Dar trebuie să-i avertizez pe cei de cincizeci de ani sau pe sexagenarii care care vor vedea acest film - voi, frați și surori - că vă este în mod special destinat.(...) Un film care ne arată, într-un cuvânt, cât de mult lucrarea timpului sfârșește prin ne deposeda. Același film care ne dă, ca să spun așa, ora morții noastre, dar care, în așteptare, ne răscolește și ne menține vii".

Nu găsesc sintagmă mai potrivită decât aceasta, lucrarea timpului. Cu elipsele sale narative, neîndurătoare pentru unii, cu uluitoarele nuanțe ale alb-negrului (imaginea- Lukasz Zal), Cold War pare un film sculptat în corpul însuși al timpului. Cineastul lasă vederii noastre doar mari blocuri temporale, înlăturând tot ceea ce pare așchie netrebuincioasă. Începutul însuși este ex-abrupto, derutant. Ecranul se deschide cu un tânguit al unui cimpoier proiectat pe întinsul unui spațiu gol. Mai târziu, după ce vom reface mental filmul, îl vom percepe ca pe un fel de trabuadur de țară care prefațează, precum trouverii de altădată, o poveste de dragoste.

Crudă, violentă, nemiloasă, într-un colț de Polonie peste care a trecut războiul, lăsând în urmă ruine, ca o rană imposibil de vindecat în doar patru ani. Suntem în 1949. Când protagonistul, un pianist devenit, de nevoie, membrul unei echipe de căutători de talente "din popor", pentru alcătuirea viitorului ansamblu Mazowsze intră în ceea ce a fost cândva o biserică, nu avem cum să alungăm imaginile unui Maciek Chelmizcki din Cenușă și diamant al lui Wajda, în biserica distrusă, cu Cristul răsturnat, atârnând peste zidurile care mai păstrează câteva versuri de Norwid.

Autorul și cele două producătoare poloneze la gala EFA

Acum, Viktor din Cold War pare privit de ochii a ceea ce vor fi fost, cândva, ai unui sfânt dintr-o veche zugrăveală. Îi va uita sau nu, nu avem cum să știm. Filmul nu operează cu întoarceri decât târziu de tot, în final. Până atunci, interiorizatul bărbat și impetuoasa tânără cântăreață-dansatoare (Zula) de care se îndrăgostește își vor trăi povestea având împotriva lor istoria, dar și o încăpățânată inadecvare temperamentală. Trăiesc în ritmuri diferite, în orizonturi diferite, cu opțiuni altele, ale fiecăruia, se despart, se caută, se regăsesc. Nu pot trăi nici împreună, dar nici rupți unul de altul. Din toate acestea filmul nu reține decât momentele regăsirii, fiecare reîntâlnire nefiind altceva decât o nouă despărțire.

Restul, amănuntele vieții fiecăruia, întinse peste câteva arcuri de câte patru-cinci ani, sunt înghițite de un timp neștiut. Ca și cum nu ar fi fost viață, doar vreme irosită. Transfug în Franța, într-o țară pe care Viktor o alesese și pentru Zula, numai el își va asuma curajul de a trece dincolo de cortina de fier. Și totuși, dintre toate barurile din Franța, unde fostul talent-scout, apoi dirijor va trăi ca pianist de jaz, femeia iubită va nimeri, asemenea Ilsei Lund (Ingrid Bergman) din Casablanca ivită în pragul lui Rick' s bar (Humphrey Bogart). Și tot ca în Casablanca - cum Dumnezeu să nu ții seamă ?- peste toate pragurile timpului, ale istoriei, plutește o singură melodie. "Play it again, Sam" - sună rugămintea în filmul lui Michael Curtiz.

Acolo, îndemnul însuși a intrat în legendă. Filmul lui Pawlikowski are toate datele să fixeze, în același spațiu, un refren cu sunetele probabil stranii pentru cei care nu frecventează limbile slave, "joj joj joj". El ritmează melodia Două inimi cu care Zula îl va cuceri pe Viktor și care va deveni cântecul lor. Îi va uni, peste ani, peste epoci, în varii aranjamente, corale, apoi de blues, de șansonetă. Joj joj joj va răsuna pe scenă, dar și într-un bar pierdut în aburii existențialismului din Parisul anilor 50-60, șoptit, precum o litanie, de femeia care a înțeles iubirea, mai bine decât am fi putut să bănuim, ca pe un dezastru trăit pe viață și pe moarte.

Regizorul Pawlikowski și directorul de imagine Lukasz Zal

Sunt, cred, suficiente motive pentru a privi Cold War și dintr-un posibil unghi al unui alt Casablanca, proiectat în perspectiva viziunii lui Malraux: "Fiecare secol își reface mitologiile". Poate că filmul lui Pawlikowski este pândit de această atingere mitologică, rescrisă într-o gamă majoră. Oricâte generații ar fi marcate de Play it, again, Sam, Casablanca, trebuie să amintim, nu rezistă analizei, ca un mare film. Istoria cinematografului ne-a învățat, însă, că acesta operează și cu noțiunea de farmec. Pălăria care umbrește chipul trist al lui Ingrid Bergman în Casablanca, gulerul ridicat al trenciului lui Bogart într-o gară, despărțirea pe un aeroport cenușiu rezistă oricărei obstinații semiotice sau structuraliste.

În afara relei voințe sau a unor fixații, Cold War suportă orice unghi de atac. Sculpturalitatea sa ca program estetic, sugerat odată cu Ida, este magistral evidențiată și de finalul inexorabil de acum: înfrânți, obosiți, la capătul atâtor încercări, eroii nu vor putea fi împreună, definiv, decât în moarte. Moarte și căsătorie, în același timp, în ochii lui Dumnezeu, amândouă dictate de femeie, în biserica ruinată de la începutul filmului, cu ochii-martor din zugrăveala ștearsă, cu liniștea așteptării, cu o ultimă amăgire sau o ultimă mângâiere venite tot din partea Ei: "Să trecem dincolo, se vede mai frumos".

Ce ar mai fi rămas de văzut atât de frumos? Moartea însăși sau poate un colț de pământ, la întretăierea celor patru drumuri în cruce care domină imaginea finală. Poate de aici și acea dureroasă desprindere de film despre care am încercat să scriu la început.

Dincolo de zecile de elogii care au acoperit filmul lui Pawlikowski, venite mai ales din partea presei anglo-saxone ("Adevărată capodoperă", "Amețitoare odisee prin spațiul inimii omenești", "O poveste de dragoste fără cusur", "O extraordinară, friguroasă love-story", "O tragedie pregnantă, în care forma și conținutul se topesc mereu într-un poem vizual") dincolo de toate acestea și de ploaia de 5 stele acordate de marile publicații americane și engleze, de multele premii, dincolo și de ușoara dezamăgire trăită după ce am citit cronicile a doi dintre tinerii mei colegi pe care îi prețuiesc, Cold War rămâne nu numai filmul unei iubiri imposibile ci și al iubirii chinuitoare pentru Polonia, în linia creațiilor lui Wajda, cu al său Maciek din deja amintitul Cenușă și diamant ("Iubirea mea pentru patrie nu a fost reciprocă").

Nu cred că acest sentiment ar putea fi mai bine exprimat decât a făcut-o criticul ziarului polonez Gazeta Wyborcza când scria: "Filmul lui Pawlikowski mai vorbește și despre farmecul înșelător al Poloniei, această țară care ne trădează, învinovățindu-ne de a o fi trădat noi înșine".


Te-ar putea interesa







Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2019 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.23