Cannes 2017 ...Si totuși, nu e pace sub palmieri

Cu toate acestea, frisonul de neliniște s-a accentuat după atacul terorist de la Manchester. Au fost vremuri când se trăia la Cannes ca într-o bulă. Aveai impresia că, dacă ar izbucni Al Treilea Război Mondial, ne-ar trebui mult până să ne dezmeticim. Festivalul avea acest rol anesteziant.

Astăzi, convulsiile lumii sporesc vigilența. Transmisă până la noi, ea se transformă într-un soi de anxietate difuză. Ieri, la ora 15, toată suflarea a amuțit pe Croazetă. S-a păstra un minut de liniște în memoria victimelor noului atac. Festivalul a transmis un comunicat oficial, din care citez , « Cultura, tinerețea și spiritul sărbătoresc au fost încă o dată vizate și lovite. După cum lovite au fost și libertatea, generozitatea și toleranța, adică valori cărora festivalul și cei care îl fac să existe, artiștii, profesoniștii și spectatorii le sunt profund atașați. Focurile de artificii programate tot pntru ieri au fost anulqte. Marile studiouri Pixar au transmis știrea renunțării la toate acțiunile de publicitate legate de lansarea peliculei Cars 3, cu alte cuvinte la toate recepțiile.

Fotografii au fost anunțați că nu vor mai avea acces la tradiționalele manifestări de binefacere AMFAR de la Eden Rock, patronate cândva de Liz Taylor, de Sharon Stone.Nu știu dacă are legătură cu cele de mai sus, dar mi se pare ciudat că revista The Hollywood Reporter a încetat apariția zilnică tipărită, ceea ce de obicei se întâmpla în ultimele zile ale festivalului. Excepționalele măsuri de securitate și mai dure începând de ieri, au dat, in păcate, peste cap viața și timingul festivalului.

Un erou condamnat în filmul 120 de bătăi pe minut

Aproape nu mai există proiecție care să înceapă la timp, lucru neobișnuit în cei apropae 25 de ani de când vin aici. Punctualitatea era exemplară, aproape rigidă. Controalele peste controale înghit timp, dar nu este mai puțin adevărat : Cannes-ul a dezvoltat o enormă mșinărie mediatică pe care nu o mai poate stăpâni. Semnele se vedeau mai demult. În condițiile de excepție din acest an, și-au dovedit evidența.

Nu este de mirare că moartea lui Roger Moore, Sir Roger Moore, a trecut neobservată. Altădată, astfel de triste evenimente ne erau aduse la cunoștință înaintea unei proiecții sau a unei conferința de presă. După cum nu este de mirare că filmele par a fi văzute, la proiecțiile pentru presă, cu un fel de lipsă de bucurie, cu nerăbdare, oboseală. Câțiva critici importanți îmi spuneau că deja abia așteaptă se ajungă acasă. Aproape nimeni nu mai aplaudă. Nici măcar din politețe.

[citeste si]

Acum, când scriu, noaptea târziu, am în urechi țnjurătura în gura mare a unui ziarist spaniol, la ieșirea din sala unde am văzut Rodin. Din fericire pentru autori, la spectacolele de gală participă invitați speciali, doar la cele omagiale mai există locuri și pentru presă, cam un sfert din sală. Este adevărat că reacția nu este cea dictată de receptarea corectă de filmului, ci de o stare emoțională, dar oricum, creatorii, actorii nu pleacă triști. Ieri a fost omagiat André Téchiné, prezentat în stilul lui înfierbântat de Thierry Frémaux, delegatul general. Cel care aparține, pe bună dreptate, istoriei cinematografului francez, ultimul mare cineast venit din rândurile criticii, a fost aplaudat în picioare zece minute.

Sunt curioasă să văd cronicile, după ce filmul său, Nos années folles, va intra în circuitul comercial. Emoționat, dar și lucid, Téchiné a ținut să amintească, din propria sa experiență, ce înseamnă Cannes-ul, care te poate primi cu afecțiune, dar și cu indiferență sau chiar ostilitate. Puține filme au avut parte, până acum de numita afecțiune. Intră, în compoziția ei, și interese să le spun așa, partizane, conexe unor atitudini de corectitudine politică sau delirului care pune stăpânire, uneori pe presa franceză.

Este cazul filmului 120 battements par minute de Robin Campillo, o reconstituire oarecum de epocă, a începutului anilor 90, când sida făcea ravagii, deja de zece ani, mai ales în mediile gay. Filmul are o structură de semi documentar, în fervoarea cu care urmărește acțiunile organizației Act Up pentru demascarea industriei farmaceutice, insensibilă la durerea altora, incapabilă să accelerze producerea unor medicamente speciale.

Nicole Kiman și Colin Farrellq la premiera filmului lui Lanthimos

Cota de înduioșare este asigurată de introducerea uni tragice povești de iubire între doi parteneri, de imaginația activiștilor care vor să arunce vopsea roșie în Sena pentru a marca suferința sângelui contaminat. Filmul nu te poate lăsa indiferent, dar cum nu-mi plac exagerările, mi se pare că a-l acuza de toate relele pe președintele de atunci, Mitterand, « asasin cu mâinile pătate de sânge » mi se pare exagerat.

Pentru a ne face o idee despre ce înseamnă subiectivitatea fără limite, voi spune doar că un critic al ziarului Le monde scria despre « râurile de lacrimi care au inundat amfiteatrul Lumière » Libération pretinde că Almodovar și-ar fi șters o lacrimă. Asta pot să cred, mă așteptam. Nu mă aștptam, însă, ca unul dintre copiii răfățați ai Cannes-ului, grecul Lanthimos să fie primit cu atâta răceală. Păcat, pentru că, mi se pare că abia acum, în The Killing of a Sacred Deer, cineastul s-a lepădat de sofisitcăriile inutile, scriind o poveste bine articulată despre răul care pătrunde pe neștiute în viața noastră, impunând legi necruțătoare.

Răul poate avea și chipul unui adolescent alunecos precum un șarpe, neiertător ca o jivină. Filmul are a doua cea mai mică notă la cotațiile zilnice, după Le redoutable, dar mereu cineva are grijă să ne atragă atenția : Nu confundați gusturile sau criteriile criticilor cu cele ale juriului.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News