”Am intrat la Istorie într-un moment de destindere, în 1955, povestește acad. Theodorescu. Era „spiritul Genevei”, după cum s-a numit, în care cineva cu un dosar prost, cum eram eu, cu tatăl închis, cu unchi care fuseseră miniștri liberali sau prefecți liberali –vin dintr-o familie de liberali, dar eu sunt singurul social-democrat din familia mea – am intrat în facultate. Și, în 1959, când a fost retragerea trupelor sovietice, partidul a hotărât să strângă șurubul împotriva intelectualilor, a urmat o prigoană a intelectualilor, un proces de dare afară din universități. Profesorii mei, Nestor, Berza și Pippidi, au fost acuzați într-o ședință publică de toate nenorocirile. Eu eram șef de promoție, mi s-a cerut să vorbesc împotriva lor, am refuzat și ei m-au dat drept exemplu pe care l-au educat ei, profesorii, în spiritul lor, și s-a hotărât să fiu dat afară din facultate.
M-au trimis la munca de jos, pentru că nu mi-am acuzat profesorii. După care mi s-au mai adăugat și altele. Și-au adus aminte de niște seminarii în care vorbisem despre Basarabia, la un alt seminar vorbisem despre o greșeală de traducere dintr-un text al lui Marx, care fusese tradus la noi nu din germană, ci prin intermediul rusesc. Am arătat că era un termen german pe care Marx îl folosise într-un anumit fel. Bineînțeles, am fost acuzat de antimarxism. Citeam literatură geopolitică germană, Școala de la München, mi s-a spus că citesc literatură nazistă. Au fost multe capete de acuzare. Am fost dat afară, am plecat muncitor necalificat, în București, pe la Mangalia, la Constanța și povestea a durat aproape trei ani.
Am fost reintegrat, în 1963 mi-am dat licența, cu întârziere, cu o fericită întârziere, pentru că în felul acesta nu mai intram în zona notelor sociale care se dădeau prin anii ʼ60. Nu știam că începe „dezghețul”, dar eu am profitat din plin de acest dezgheț. Am obiceiul să spun că știam că sunt într-o închisoare, nu vedeam zidurile închisorii, lucram într-o grădină din interiorul închisorii.
Am plătit tribut politicii de independență a României
Generația mea, cei care am trecut prin așa ceva, am aflat mai târziu că noi am plătit un tribut, de fapt, unei politici care era politica de voită independență a României. Atunci așa s-a voit, într-adevăr, la sfârșitul domniei lui Dej și începutul domniei lui Ceaușescu, din motive politice, nu de patriotism exacerbat, care însă vizau o independență față de Uniunea Sovietică. Cei care fuseseră victime ale momentului de dominație sovietică, au cunoscut o perioadă de reabilitare. Eu am fost reabilitat într-o ședință condusă de fostul ambasador al României la Stalin, ambasadorul academician Iorgu Iordan. Și la sfârșitul acesteia, în 1965, am fost întrebat: „Acum accepți să intri în Partidul Comunist?” Atunci am spus: „Da, cu cea mai mare bucurie.”
După ani și ani, când am fost numit președintele Radioteleviziunii, primul interviu care mi s-a luat, am fost întrebat: „Ați fost obligat să intrați în partid?” și am spus: „Nu, am intrat din voința mea.” A fost un moment, pe care tinerii trebuie să îl înțeleagă, de mare destindere, de liberalizare a unui totalitarism care avea o față umană. Românul are nevoie de mici dictaturi, de mici autoritarisme, are nevoie de așa ceva. În totalitarismul comunist, a fost această breșă liberală a anilor 1963-1968. Deși după momentul Praga, am martori care m-au ascultat spunând: Mi-e teamă că acum începe o dictatură”, povestește acad. Răzvan Theodorescu.
Pentru a urmări interviul integral, click AICI
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
