E greu să te descurci, aici, cu atâtea evenimente, în acelaşi spaţiu orar. Concurenţa e îndârjită şi adesea zăpăcitoare. Miercuri, pentru premiera filmului său, Cătălin Mitulescu s-a confruntat cu Lars von Trier. Spre marea noastră satisfacţie am găsit sala teatrului Debussy, aproape plină.Ne-am obişnuit, de altfel, în ultimii ani, să ne bucurăm de interes în rândul cinefililor aflaţi la Cannes. Sunt succesele “valului” românesc, cele care ne-au creat vadul.
Cel de-al doilea lungmetraj al lui Mitulescu nu se deosebeşte, prea mult, de alte producţii ale studioului “Strada Film”. Din nou tema părinţilor care-şi abandonează copiii când apucă drumul emigraţiei, rebelul bun la suflet nu se mai îngrijeşte de frăţiorul său mai mic, ca în “Eu când vreau să fluier…” , ci de un bunic devenit legumă (solidă compoziţie a lui Ion Besoiu revenit, cu autoritate, pe platouri), din nou cuplul Piştereanu-Condeescu rătăcit într-un amor imposibil, dar căruia filmul lui Florin Şerban îi asigură parcă mai mult relief în situaţii paradoxale.
Scenariul conectează penibil clişee peste clişee, culminând cu fata bună care se sacrifică pe altarul prostituţiei pentru ca numai aşa e fericită în dragoste, făcând bani pentru adoratul său, iar dialogul, care începuse bine, derapează în obscenităţi, şi acestea clişee tratate cu judecăţi “de profunzime”. Vorba din bătrâni, “tot răul spre bine” e redusă la truismul “În tot ceea ce este ceva rău, e mai totdeauna şi ceva bun şi în orice lucru bun există ceva rău…”, prelucrare jalnică. Când apare, în sfârşit, acel “ceva bun”, dragostea, autorul nu mai ştie ce-ar putea face cu ea, şi o epuizează în poziţii “îndrăzneţe”, şi ele clişeistice. Fata se tot gâdilă, şi râde şăgalnic, iar adoratorul o ameninţă cu priviri virile.
Filmul e trist, nu fiindcă vorbeşte de lucruri triste, e trist fiindcă e monoton, e trist prin repetiţie, prin lene de gândire, pentru că trece superficial peste fiorul de groază pe care-l aduce tema mielului sacrificat, şi care ar fi putut fi amplificat, e trist pentru lipsa de suspense în care-şi epuizează, fara ritm, premizele. Trist e în mediocritatea sa, e trist pentru o şcoală de cinema care a arătat atâta potenţial în ultimii ani. Nu ne rămâne decât să sperăm că momentul cel mare al filmului românesc nu s-a epuizat încă.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
