EXCLUSIV Veneția 2025: Uneori, Leul de aur mușcă rău

Autor: Corespondență de la Magda Mihăilescu

Micuța palestiniană moartă tragic, devenită vocea Gazei, a dat peste cap viața Mostrei și, implicit, toate pariurile și pronosticurile, inclusiv cele ale loteriei Totoleone. Cu trei zile înaintea închiderii, nimeni nu mai avea nicio îndolială: Leul de aur va ajunge în brațele regizoarei tunisiene Kaouther Ben Hania, autoarea filmului despre infernul lui Hind Rajab.

Fie și judecat din punct de vedere strict cinematografic („la rece” ar fi cea mai inadecvată sintagmă) tot se menține pe poziții. În funcție de acest neîndoielnic Leone d’oro se configurau, pe harta obișnuitelor țintare, celelalte distincții. Și a venit seara de sâmbătă. În momentul în care Alexander Payne, președintele juriului, a anunțat Gran Premio della Giuria pentru The Voice of Hind Rajab, am simțit suflul rece al dezamăgirii trecând prin sala Grande.

Cei care am remarcat prezența lui Jim Jarmush, eternul outsider american, independentul cineast cu chip încă tânăr, la 72 de ani, păr alb și ochelari negri, știam că nu fusese invitat degeaba. Lui îi era destinat Leul de aur, lui și filmului său Father Mother Sister Brother, prețuit de critici (mă număr printre ei, a se vedea prima corespondență).

O parte a echipei filmului câștigător, Father Mother Sister Brother( Foto: La Biennale)

A urcat pe scenă purtând la rever pins-ul Enough (Destul), o declarație succintă, dezvoltată apoi prin anunțul refuzului de a distribui filmul deopotrivă în Israel și în America, „țară care produce munți de arme ce vor aduce moarte”. Bunăvoința cu care a fost acceptat Jarmush nu a împiedicat presa să vorbească a doua zi despre „O lovitură de teatru despre care se va discuta mult”, „Un Leu american, dar Veneția e cu Palestina” (Il Gazzettino), să ironizeze: „Mostra ține la distanță realitatea, pentru a nu contamina cinematograful” (La Repubblica), „Cea de a 82-a ediție a Mostrei s-a încheiat cu o seară ciudată” (Le Monde).

Se pare că explicațiile președintelui juriului, Alexander Payne, nu au convins suficient. Imediat după ceremonia premiilor, într-o scurtă întâlnire cu presa, Payne a mărturisit cât de greu a trăit juriul ceasurile deciziiilor finale: „Dacă ar fi existat această posibilitate am fi acordat un ex-aequo celor două filme care s-au adresat direct inimii, până la lacrimi, dar în modurie diferite. A fost greu, meseria de jurat înseamnă și o oarecare cruzime. Procentul care a despărțit cele două filme în discuție a fost unul foarte limitat, cam 0,0001%.

Poate, dacă am fi votat într-o altfel de zi, ar fi fost altfel, cine știe. Mă aflu aici pentru a judeca și a vorbi despr cinema. Opiniile mele politice sunt aceleași cu ale dvs, sunt sigur, dar trebuie să reflectez mult pentru a da un răspuns măsurat. Cinematograful este parte a dezabeterilor culturale”.

Payne a dezmințit și zvonul potrivit căruia actrița Fernanda Torres ar fi amenințat cu părăsirea juriului în cazul unei victorii a americanului. Deși simpatizat de cinefili, Jarmush nu a avut parte de standing ovations în momentul pronunțării numelui său. O astfel de onoare a revenit cineastei tunisiene. „Nu sunt o ambasadoare a Gazei – a spus ea – sunt cineastă și cred că arta noastră poate fi politică.

Cinematograful poate reda demnitate palestinienilor”. Cât despre restul palmaresului, îmi însușesc vorbele maestrei de ceremonii, Emanuela Fanelli, spuse în alt context: „Sunt întrebări la care se poate răspunde, la altele nu”. Probabil că membrii juriului au răspunsuri pentru toate, bănuiesc că ei pot alunga o dumerire: dacă s-a dorit premierea unui film ecranizare pentru scenariu, cu ce a întrecut Valérie Donzelli cu al său A pied d’oeuvre, după cartea fotografului Franck Courtes, noua lectură cinematografică a Străinului camusian (L’Etranger), așa cum ne-a transmis-o François Ozon, aflat și el în competiție, neintimidat de Lo Straniero din 1967 semnat de Visconti.

Surprinzător premiul pentru regie, câștigat de un alt independent american, Bennie Safdie cu The Smashing Machine, amintita mașină distrugătoare fiind celebrul Mark Kerr, luptătorul maestru în a îmbina artelel marțiale cu wrestlingul. Interpretul este faimos și el, Dwayne Johnson, destul de abil în a contura o biografie din care nu lipsesc misterul și căutarea dispărată a unui sens al vieții. Este primul film realizat de Bennie unul singur, celelalte fiind lucrări comune, alături de fratele său Josh. Fără umbră de reproș – Premiul special al juriului, cuvenit lui Franco Rosi, unul dintre marii documentariști ai vremii noastre.

Vezi și: Veneția 2025: Palmaresul celei de-a 82-a ediții 

Filmat în alb-negru, Sotto le nuvole este o superbă incursiune în misterele istoriei orașului Napoli. Rosi pare să ilustreze, în cheie originală, citatul inaugural, desprins din Cocteau, „Vezuviul produce toți norii din lume”. Vezuviul – văzut ca o divinitate, deopotrivă creatoare și distrugătoare. Regretabilă este ignorarea filmului Silent Friend al cunoscutei cineaste maghiare Ildiko Enyedi, fabulă sub a cărei amplă cupolă temporală și narativă (un triptic) se țes raporturile noastre cu natura, martor răbdător.

Premiul Marcello Mastroianni pentru cea mai bună tânără actriță acordat Lunei Wedler, protagonista unuia dintre celel trei capitole, a părut mai mult o mică achitare a unei datorii. Cupa Volpi pentru ambele interpretări, masculină și feminină, cu care au plecat Toni Servillo (Grazia, de Paolo Sorentino) și Xin Zihilei (The Sun Also Rises on Us All, China) nu au stârnit valuri. O părere de rău pentru absența Valeriei Bruni Tedeschi, remarcabila interpretă a Eleonorei Duse în filmul lui Pietro Marcello (Duse), dar nu era loc pentru doi italieni.

Rămân multe de spus despre o ediție categoric politică, cu multe trimiteri tematice apăsătoare, despre o lume în căutarea identității. Directorul artistic Alberto Barbera, omul cu mari merite, susține că ediția cu numărul 82 a fost cea mai bună din ultimii 14 ani. Probabil că știe cel mai bine, doar este acasă la el.