EXCLUSIV Veneția 2025: Kim Novak, în umbra lui Hitchcock

Autor: Corespondență de la Magda Mihăilescu

Închinat celei pe care prea scurta memorie cinefilă a zilelor noastre a lăsat-o undeva în Oregon, nu în Cinemateci, pierdută în ceea ce pare a fi negura a 92 de ani. Ce se mai știe spre ea? Că ar picta și ar fi înconjurată de animale dragi.

Cu un gest de mare festival, după onorurile de la Berlin, Toronto, de acum mai bine de un deceniu, Mostra del cinema a sărbătorit-o acordându-i un Leu de aur pentru întreaga carieră, restituind, astfel, celor cu adevărat interesați de arheologia cinematografică, așa cum pare a fi, astăzi, istoria filmului, un destin nedreptățit de mulți critici.

Ca să nu mai vorbim de generațiile din urmă, cărora nici măcar acel Vertigo din titlul amintitului documentar nu le-a spus prea mult. L-am văzut într-o sală dezolantă, pe trei sferturi goală. Știu că voi fi arătată cu degetul, pentru că, a nu știu câta oară susțin că mersul vioi la cinema, însoțit de ambiția adeseori prostească de a număra peliculele, neapărat actuale, înghițite ca într-un concurs de mâncat chiftele, nu înseamnă cinefilie. Să trecem. Revin la filmul cu pricina. Cum spuneam, titlul m-a înșelat.

Credeam că este vorba despre nașterea iconicului Vertigo și colaborarea lui Kim Novak cu maestrul, știut fiind, cel puțin din legende, că Hitchcock nu-și ținea actorii la icoană. Nu pot să jur dacă este adevărat că i-ar fi socotit o turmă de vite. Las’ că nici actrița nu era o mielușea. Dincolo de chipul ei de blondă glacială, atât de drag marelui cineast, se ascundea o personalitate puternică, o profesionistă nedispusă să ia totul de-a gata.

De pe urma întâlnirii celor doi s-a născut celebra sintagmă consolatoare, „Nu este decât un film”, ca o răsplată, se zice, pentru zbaterea actriței de a întruchipa femeia cu două vieți. „Kim, nu te mai da de ceasul morții, nu este decât un film”. Deși trimiterile la Vertigo, reluarea unor scena-cheie sunt destul de dese în pelicula lui Alexandre O.Philippe, actrița nu-și idealizează rolul care i-a adus aura.

Fără să fie un biopic clasic, documentarul este lăsat în voia amintirilor fostului star, fie ele din copilăria trăită în familia unor profesori de origine cehă, fie pe platourile unde ajunsese ca model cu nume ciudat, Miss Deep Freeze. Lăsând demult în urmă un Hollywood care nu pare a o fi încântat vreodată, refugiată în pictură, Kim Novak, cea pe care o vedem acum, la 92 de ani, ajunge la capitolul Hitchcok mai mult stârnită de cineastul documentarist.

„Am în pod o mulțime de cutii cu lucruri de altădată, dacă vrei hai să le deschidem împreună”. În fața lui și a ochilor noștri. „Uite costumul acela taior, gri, ți-l amintești, nu știu de l-am păstrat, nu mi-a plăcut niciodată, era rigid, parcă mă strângea”. Ideea de a interpreta un dublu rol a sedus-o însă atât de mult încât a acceptat și ceea ce nu o entuziasma.

A trecut și peste cuvintele deloc încurajatoare ale celebrului producător Harry Cohn: „Mi-e silă de scenariul ăsta (n.m. – Vertigo), dar va fi un film de Hitchcock, așa că îți place sau nu, îl vei face”. Ceea ce a urmat știm. Intrarea în mitologia filmului odată cu Vertigo (1958) a aruncat în umbră toate celelalte titluri ale carierei sale, filmele realizate cu Otto Preminger, Billy Wilder, Joshua Logan. Într-un Laudatio plin de căldură, Guillermo del Toro i- a sintezat viața: „Asemenea unei eroine gotice, Kim Novak a știut să întrețină misterul și să rămână o imagine iconică dincolo de vreme. A știut să se retragă la zenitul faimei, alegând o viață liniștită, un timp al reflexivității. A venit momentul să-i mulțumim”.

Sărbătorita a ținut să spună: „Am știut că trebuie să rămân crdincioasă mie însămi. Este, cred, unul dintre motivele pentru care mă aflu aici. Poate și pentru a vă spune, tuturor, că libertatea noastră contează, viața noastră contează, drepturile, adevărul contează”. Și, pentru că am început amintind cum mai stăm cu cinefilia, voi încheia luând cu mine imaginea unei Kim Novak cu umerii înfășurați într-un șal verde. Culoarea rochiei din Vertigo, evident.