EXCLUSIV Veneția 2025: Peisajele tăcerii

Autor: Corespondență de la Magda Mihăilescu

Minunile numite Broken Flowers sau Paterson au fost privilegiul Croazetei. Este de înțeles de ce Father Mother Brother Sister a fost așteptat cu un imens interes. Nu a dezamăgit. Întâlnirea unui Jarmush credincios lui însuși, a fost una dintre marile bucurii ale acestei ediții. Probabil și primul candiat al Leului de aur. A fost o plăcere și să aflăm propria viziune despre film, „unul liniștit și construit cu grijă, pentru a permite acumularea micilor amănunte, asemenea aranjării florilor, cu băgare de seamă, în trei buchete diferite”.

Mai simplu și mai cuprinzător de atât nu se poate. Într-o epocă a excesivei comunicări internautistice, membrii a trei familii, părinți, copii, găsesc cu greu cuvintele în stare să le spună, unii altora, ceva esențial despre ei înșiși. Indiferent de generație, de geografie. Divizat în trei capitole plasate în spații diferite - nord-estul american, Dublin, Paris – cu trei figuri emblematice ale nucleului familial, tatăl, mama și, respectiv, un frate și o soră gemeni, filmul pare a vorbi în șoaptă, dar cu nedisimulată tristețe, despre implacabila lipsă a comunicării.

Toți trăiesc în case mai mult niște construcții geometric asemănătoare închisorilor, mai deloc părăsite de-a lungul filmului și, deși copiii ajunși maturi se întorc acolo, adică acasă, pentru a-și regăsi părinții, stinghereala este prezentă peste tot. Tatăl – care dă titlul primului episod –nici nu se mai străduiește să întrețină o brumă de autenticitate.

A găsit că este mai comod și benefic să joace teatrul umilinței și al ușoarei degringolade mentale. Păcăleala îi reușește, spre nedumerirea fiului și a fiicei sosiți în vizită cu brațele încărcate. Zâmbim amar, mica victorie a bătrânului aparent decrepit, în fapt un domn elegant care abia așteaptă să fugă la un restaurant de lux, mai degrabă ne pune pe gânduri.

Mama din cel de al doilea capitol așteaptă vizita celor două fiice cu speranța că repunerea în funcțiune a unor reguli instituite în copilăria copilelor va reînnoda legăturile pierdute. Din nou, o tristă stinghereală. Fratele și sora din ultimul episod și-au pierdut părinții, dar sunt la vârsta la care le este dor de ei mai mult ca oricând.

Ceea ce le-a rămas de pe urma lor sunt câteva lucruri aruncate într-o magazie. O întrebare neliniștitoare: și-au spus, oare, de-alungul vieții, ceea ce ar fi trebuit ? O mână de actori minunați s-au prins în acest joc trist al părinților și al copiilor care se despart sau mor fără să se fi cunoscut cu adevărat, care pleacă unii de lângă alții într-o tăcere neputincioasă: Tom Waits, Charlotte Rampling, Cate Blanchett, Adam Driver, Vicky Krieps, Indya Moore.

Cadru din filmul Dinți de lapte de Mihai Mincan (foto - La Biennale)

Am scris de multe ori: filmele, precum cărțile, vorbesc între ele. Rar, dar se întâmplă. Ultima oară acum, după ce am văzut filmul lui Jarmush care m-a trimis la Mihai Mincan, cu al său Dinți de lapte, selecționat în secțiunea Orizzonti. Îl aveam în minte, așteptam să-i vină rândul, iar acestae s-a afirmat de la sine, fără nicio intenție programatică. Pur și simplu după Jarmush, pentru că am regăsit în cel de al doilea lung metraj al cineastului nostru aceeași țesătura fină a narațiunii, același sunet al tăcerii, neputincioase în Father Mather..., identificată ca refugiu la Mincan.

Cu doi ani în urmă îl admiram tot aici, la Veneția, și tot la Orizzonti, pentru realismul echilibrat, cu atacurile lui frontale din Spre Nord. A schimbat registrul, sedus de exercițiul stilistic. Nu tuturor le izbutește trecerea de la o viteză la alta. Autorului despre care vorbim – da. A avut inteligența să aleagă momentul propice al supunerii la obiect, cu alte cuvinte să se oprească asupra unui subiect adecvat. Într-un orășel oarecare, cam în primăvara lui 1989, o fetiță de 11 ani, Alina, plecată să ducă gunoiul, sarcina ei domestică obișnuită, nu se mai întoarce.

Autoritățile cărora li se adresează părinții dau din umeri, doar sunt atâția copii înghițiți de neant. „Facem ce putem”. Absența copilei pare însoțită de adagio-ul Viața merge mai departe. Doar lumea surorii mai mici, a Mariei, s-a cutremurat. O vedem tot mai mult singură, de câteva ori aparițiile ei se lasă cu întunecarea ecranului, preț de câteva clipe, ca și cum o cortină întunecată ar vrea să separe gândurile ei nerostite de tot ceea ce se află afară. De multe ori privirea i se pierde într-o masă de imagini informe, obiectele lumii reale își pierd contururile, par să se dizolve într-un peisaj fără relief. Cadre lungi, insistența pe detalii, ca tot atâtea amânări ale unui răspuns zadarnic așteptat de Maria.

Cine i-a luat sora? În tăcerea ei încep să încolțească întrebările: nu cumva Alina s-a supărat din cauza corvoadei ei zilnice? Altădată îndrăznește să deschidă gura povestind cum și-a văzut de la fereastră sora, luată în brațe de un bărbat. Început, probabil, al unei fantezii compensatorii, la capătul unei prea lungi așteptări. Începutul lui 1990 nu aduce nicio lumină. Maria, la fereastră, tot mai așteaptă. Polițiștii au același răspuns, doar atâția copii dispar. Familia neîntregită, la masă, discută despre mâncare.

Viața merge mai departe. Fetița mângâie cutia cu nimicuri rămase de la sora dispărută. Cine știe, de acum încolo începe obișnuința cu absența. Poate că filmul ar fi trebuit să se încheie aici, fără adaosul temporal destul de convențional. Oricum, cred că filmul lui Mincan, prin orizontul propunerilor sale stilistice, psihologice coerente, este incitant. Nu avansez niciun pronostic, nu am văzut filmele posibil concurente de la Orizzonti, știu că sunt unele nume remarcabile, iar președinta juriului acestei secțiuni, Julia Ducournau – imprevizibilă.