EXCLUSIV  Cannes, 2025: Întoarcerea acasă  

Cu atât mai mult atunci când aparatul dă roată, cotrobăie printre camere, prin culoare, ca și cum ar vrea să dea de ceva, cineva, așa cum se întâmplă acum în filmul norvegianului Joachim Trier. L-am cunoscut în 2011, ca autor al neașteptatului Oslo, 31, după Le feu follet de Pierre Drieu la Rochelle (secțiunea Un certain regard).

Și acolo existau întoarceri în locuri uitate un timp, așa cum se întâmplă și acum, în Sentimental Value. O familie, două fiice și un tată mai mult absent din viața lor se întâlnesc la moartea mamei. Una dintre fete, Nora, este actriță (minunata Renate Reinseve, premiată tot aici, la Cannes, acum patru ani, pentru rolul din Julie, 12 capitole, al aceluiași Joachim Trier).

Părintele (Stellan Skarsgard), cineast, îi propune rolul principal într-un film plănuit demult. Dar atât ea cât și sora sunt prinse în vârtejul raporturilor cu un tată vizibil dezamăgit, obosit de viață, îndepărtat, greu de urnit în acceptarea propriilor sale erori, a neputinței, de a fi fost alături de familie. « Ai apărut întotdeauna după cum a bătutut vântul - îi reproșează una dintre fete – când un vânt cald, când unul rece ».

Disputat deopotrivă de impulsul de a-și apropia copiii, dar și de ambiția înduioșătoare de a mai realiza un film, bătrânul Osvald cheamă în ajutor o actriță americană (Ella Fanning) pentru a-i încredința partitura plănuită pentru fiica sa și refuzată. În tot acest joc al întrecerii între irepresibila dorință de a da un chip ficțiunii salvatoare și realitatea de atâtea ori neîndurătoare, deslușim ecourile unei, bănuim, vechi iubiri a lui Trier pentru Bergman, pentru alt mare nordic, compatriotul său Ibsen și, nu în ultimul rând, pentru Cehov. De altfel, una dintre primele secvențe se suprapune peste o lungă adăstare în teatru, acolo unde Nora, interpretă a Ninei din Pescărușul, cuprinsă de trac, întârzie intrarea în scenă.

Filmul pare să-și fi asigurat atunci o acumulare de tensiune, prevestitoare a înfruntărilor ulterioare, când teatrul își va fi jucat rolul, lăsând loc unei încețoșate atracții a promisiunilor cinematografului, cel din paginile scenariului de care tatăl nu se desparte. Sunt trimiteri subtile pe care, nu știu de ce, unii le văd venind dintr-o arie academică.

Curgerea lor lentă are, pur și simplu, ritmul inerentei melancolii în fața unei vieți aflate la apus, a tresăririlor sentimentelor filiale finalmente imposibil de înăbușit. Un ritm căruia Joachim Trier îi cunoaște bine cadențele. De-a lungul unei mare festival cum este Cannes-ul, mare și prin numărul de zile acaparate, 12, cu selecții zăpăcitoare ca diversitate, cu dispoziții de acceptare critică diverse și subiectivități de tot felul, în funcție de temperament, uneori și de apartenența generațională, stabilirea unei ierarhii poate fi distorsionată și nerelevantă pe moment.

Așa se explică diferența halucinantă dintre unele aprecieri, dintre spațiile criticii ocupate în paginile ziarelor importante, dintre notele tradiționalelor jurii de profesioniști ai scrisului, convocați de revistele Screen International și, respectiv, le Film Français. Același film poate fi trântit la pământ colo și ridcat în slăvi dincolo.

Un critic îl cinstește cu semnul Palme d’or, altul îl binecuvântează cu emoticonul înfățișând o maimuță. Eventual, la mijloc, i se poate reproșa, precum lui Trier amintitul academism. Nu mai vorbesc de aplauze. O sală aproape de ghiață la vizionările destinate, se zice presei. Zece, opt minute de bătut din palme la proiecțiile de gală, cu public de toate felurile. Stai să te întrebi, pentru cine se fac filmele, la urma urmei?

Dacă mai amintesc și amănunte precum posibilitatea acordării, de către juriu, unei Palme d’or filmului care a avut cea mai mică notă la bursa criticii, atunci chiar intrăm cu toții în ceață. Nici nu vreau să mă gândesc.

Vezi și: EXCLUSIV  Cannes 2025: Din închisoare pe platoul de filmare

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News