Cannes 2025: Un festival fără lumină

Am mai trăit, de-a lungul celor 30 de ani de când mijlocul lunii mai mă găsește pentru două săptămâni, pe Croazetă, într-un Cannes postfestival, liniștit, ușor bătrânicios, dar imaginea unuia în care să te plimbi aiurea, printre scaunele goale ale teraselor care tocmai se pregăteau să-și primească clienții ce nu mai aveau de ce să vină, nu mi-a trecut niciodată prin cap.

Doar când electricitatea și-a făcut de cap am prețuit cafeaua de dimineață așa cum se cuvine, dincolo de mecanica unui ritual. De ce să te apuci, mai ales când pana de curent - să-i spunem așa, sintagma în engleză ne sperie - te prinde pe stradă, în drumul spre hotel, cu ziarele abia cumpărate în mână (dacă nu poți trăi fără ele, așa-ți trebuie) și cu perspectiva urcării la pas a unui important număr de etaje?

Timp de două ore m-am mutat dintr-un loc în altul, într-un peisaj dezolant. Unii proprietari au strâns și scaunele, au tras obloanele, îndemn de a mă hotărî să fac, totuși, alpinism hotelier. A fost un gând bun, pentru că aveau să urmeze alte trei ore și jumătate de nedumerire: când va veni lumina? Măcar în cameră, chiar fără internet, fără telefon, puteam să trăiesc altfel mica neliniște instalată întotdeauna în orele de dinaintea cunoașterii palmaresului. Cum ar putea arăta el, într-un an marcat de tulburări geopolitice, sociale, culturale, într-o lume destabilizată ? Va rămâne această a 78-a ediție una dintre cele mai politice, după cea legendară a lui '68?

Aveam să aflăm seara, când am avut sentimentul că maestrul de ceremonii Laurent Laffite a vrut să ne arunce în miezul acțiunii, fără nicio curtoazie pregătitoare, spunându-ne ceea ce știam, de altfel : "Un palmares înseamnă speranțe, certitudini, decepții, pronosticuri dejucate". Au fost de toate. Așa cum ne așteptam, palmaresul a fost ceea ce se cheamă unul politic. Cucerind la Palme d'or pentru Un simplu accident, film despre dilemele morale în regim dictatorial, Jafar Panahi, artistul care a îndrăznit să lucreze fără aprobare oficială, izbutește marele șlem, deținerea trofeelor surpreme ale celor trei mari festivaluri ale lumii: Veneția, Berlin și acum Cannes.

Cuvintele sale vor rămâne printre cele destinate unei lungi cariere: "Dacă în viață nimeni nu are voie să ne zică ce haine să purtăm, ce trebuie să spunem, ce trebuie să facem, nici în cinematograf nimeni nu are dreptul de a ne indica ce să spunem, ce să facem". Fără a nega meritele filmului despre am scris pe larg, voi aminti acum că ar fi fost greu de imaginat ca o președintă precum Juliette Binoche nu ar fi votat cu ambele mâini, cu atât mai mult cu cât în 2010 era distinsă cu Premiul de interpretare pentru rolul din filmul Copie perfectă al lui Abbas Kiarostami, maestrul atâtor cineaști iranieni, inclusiv al lui Panahi, care i-a fost și asistent.

Tot Juliette Binoche vorbea încă înainte de deschiderea festivalului despre așteptările ei, cum ar fi provocarea și uimirea. Nu le-am regăsit în cele două premii care au încununat filmul brazilianului Kleber Mendonça Filho Agent secret, excelent de altfel în evocarea dictaturii anilor '70 : premiul de interpretare pentru Wagner Moura și de regie. Pentru simplul motiv că Mendonca este un cineast remarcabil, nu ne mai uimește, știm la ce să ne așteptăm când îl reîntâlnim. Bănuiesc că juriul a trăit, însă, această stare în fața filmelor Sirat al franco-spaniolului Oliver Laxe și The Sound of Falling al Maschei Schilinski (Germania), onorate cu un derutant pentru mulți Premiu al juriului ex-aequo. Ambiția ar fi, cred, prima calitate notabilă a celor două titluri.

 Juriul condus de Juliette Binoche  în timpul conferinței de presă post palmares. (Foto Festival de Cannes /FDC)

Primul se aliniază unei mai lungi serii a acestei ediții, a peliculelor care pornind de la o epică modestă alunecă în filosofia neantului ce ne așteaptă. Al doilea s-a aventurat într-un nehotărât voiaj prin epoci. Mult aplaudat a fost Marele Premiu, Sentimental Value, care a revenit cineastului norvegian JoachimTrier, aflat la al șaselea lungmetraj. Mulți l-am fi dorit câștigător Palme d 'or (mă număr printre ei), pentru frumusețea lui clasică, pentru omagiul subtil adus cinematografului care se face cu încăpățânare, în pofida tuturor.

Nu mai vorbesc de emoționantul rol al lui Stellan Skarsgaard, pe care îl vedeam chiar premiat. În ceea ce privește distincția pentru interpretare feminină acordată Nadiei Melliti pentru rolul unei tinere musulmane asumat lesbiană în filmul La petite dernière de Hafsia Herzi, ajunși aici, ne întoarcem la aducerea în prim plan a unei urgențe ce aparține tot politicii. Dorința unei revelații cu orice preț a însemnat sacificarea unei excepționale actrițe, Léa Drucker în rolul polițistei dilematice din Dossier 137 de Dominik Moll (Franța). Greu de înțeles și irepresibila slăbiciune pentru orice nou opus al fraților Jean-Pierre și Luc Dardenne (două Palme d'or plus altele).

Și de data aceasta au plecat cu un Premiu pentru scenariu, dincolo de care se află o modestă narațiune, Les jeunes mères, despre viața luată de la capăt de cinci minore pe cale de a deveni mame. Ne-am fi așteptat la un meritat premiu pentru scenariu orientat fie către Serghei Loznitsa și al său Doi procurori (cea mai mare notă la bursa criticii), fie către Nouvelle Vague.

Americanul Richard Linklater a făcut o frumoasă plecăciune cineaștilor care au schimbat destinul filmului francez la mijlocul secolului trecut, amintind, în treacăt, că toți, și Godard, și Truffaut, Rivette, Rohmer, Chabrol, au fost la început critici. Dar, vorba unei comedii nemuritoare, nimeni nu este perfect. Dacă selecția unui festival lasă mai puțin loc uimirii despre care vorbea președinta juriului, palmaresul nu face economie.    

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News