Desemnarea Președintelui CE. Cum joacă România

Adrian Severin / 02 iul 2019 / 10:06 Salveaza PDF Comentarii
Descriere foto:

Neîndoielnic, funcția de Președinte al Comisiei Europene (CE) este cea mai importantă dintre cele care se distribuie la vârful UE odată la cinci ani.

El este cel care stabilește structura și componența nominală a executivului european (sub rezerva validării de către Parlament). El are capacitatea de a cere demisia comisarilor, care au obligația să și-o dea. El conduce colegiul comisarilor având un adevărat drept de veto în luarea deciziilor. El exercită practic dreptul de inițiativă legislativă care revine exclusiv Comisiei. El declanșează procedura de infringement (sancționarea statelor membre pentru încălcarea obligațiilor care le revin din tratate), precum și altele similare.

Modalitatea de numire în această funcție este pe măsura importanței ei. Consiliul European îl propune cu majoritate super calificată (trei pătrimi din numărul statelor membre), iar Parlamentul European aprobă propunerea cu majoritate absolută.

 

CUM SĂ ÎL ADUCEM PE PREȘEDINTELE CE MAI APROAPE DE CETĂȚEAN?

 

Pornindu-se de la calificarea Comisiei Europene ca fiind Guvernul Uniunii, cu câțiva ani în urmă s-a propus ca, pentru a reduce deficitul democratic al acesteia, să se realizeze o legătură între alegerile europene și desemnarea președintelui Comisiei. Așa s-a ajuns la o înțelegere informală a partidelor politice europene care a creat de facto instituția Spitzenkandidat-ului.

Înțelegerea consta în aceea ca fiecare partid european, prin negocieri cu partidele naționale membre, să stabilească un candidat care să fie declarat lider al tuturor listelor partidului respectiv prezentate în alegerile europene – Spitzenkandidat. Spitzenkandidatul partidului care aduna cele mai multe voturi era automat desemnat de Consiliul European ca propunere de Președinte al Comisiei Europene, urmând ca, în funcție de programul și lista de comisari prezentate de el, Parlamentul European să îi acorde sau nu votul de încredere.

Într-o asemenea formulă, locul acelui conclav de șefi de state sau guverne care este Consiliul European, unde negocierile se poartă în spatele ușilor închise, era luat de partidele europene și mai ales de cetățenii europeni care, prin votul lor, practic decideau cine să fie șeful Comisiei Europene. Ceea ce constituia un progres pe drumul democrației și o apropiere a modului de funcționare a UE de sistemul federal.

Asta în teorie. În practică tot hegemonii Europei, flexându-și mușchii în cadrul partidelor europene, impuneau Spitzenkandidații, cetățenii putând alege numai din „lista scurtă" a acestora. Așa s-a procopsit UE cu Jean-Claude Junker.

La alegerile europene din 2019 pe locul întâi a ieșit Partidul Popular European (PPE) avându-l ca Spitzenkandidat pe cvasianonimul politician german (bavarez) Manfred Weber. Principala calitate a acestuia a fost aceea de a fi omul Angelei Merkel.

 

„REÎNNOIREA EUROPEI" PRIN SACRIFICAREA DEMOCRAȚIEI

 

Manfred Weber, ca și contracandidatul său socialist, olandezul Frans Timmermans, a cerut repetat sancționarea Poloniei, Ungariei și României pentru așa zisele încercări ale acestora de a limita independența justiției în vederea protejării politicienilor și întreprinzătorilor naționali corupți. În realitate, era vorba despre nemulțumirea profitorilor UE față de politicile acestor țări vizând: i. dezvoltarea capitalului național și obținerea independenței economice; ii. menținerea activității instituțiilor europene în limitele puterilor atribuite lor de statele membre și sub controlul acestora; iii. suprimarea justiției selective (și abuzive) ca instrument al cercurilor de interese supranaționale folosit pentru îndepărtarea obstacolelor naționale din calea realizării agendelor lor.

Nemulțumiri similare treziseră la Bruxelles, dar și la Berlin, Paris sau Haga, acest tip de suveranism manifestat inclusiv de alte state precum Italia, Grecia, Cehia, Slovacia, Bulgaria.

În general putem vorbi despre grupul membrilor din vestul și nordul UE, opus celor din est și sud. Era firesc, deci, ca statele grupului din urmă să voteze în Consiliul European împotriva candidaților susținuți de cel dintâi, oricât de Spitzenkandidat vor fi fiind aceștia. Când democrația internă a partidelor europene a fost anulată de partidele hegemonilor Europei, o asemenea revoltă a națiunilor împotriva unui sistem pseudofederal care nu face decât să ascundă alunecarea UE spre neoimperialismul german, este firească și legitimă. Era de așteptat ca și România să facă parte dintre „insurgenți".

Jocul s-a complicat din cauza ambițiilor Președintelui francez Emmanuel Macron, cu a sa formație nouă, numită sugestiv „Reînnoirea Europei". Primul său pas spre reînnoire a fost unul înapoi pe drumul democrației, Macron, în incapacitate de a-și aduce echipa pe primul loc în alegerile europene, insistând să se renunțe la sistemul Spitzenkandidaților și să se revină la cel al pertractărilor de culise prevăzut în vechile tratate.

În lupta cu noii liberali europeni macronieni, bătrânii populari merkelieni s-au văzut părăsiți de propriii lor camarazi conservatori din Ungaria care au explicat fără echivoc că nu pot accepta, numai de dragul disciplinei de partid european, un candidat – era vorba de Manfred Weber – a cărui poziție nu numai că a contravenit intereselor naționale maghiare, dar a și jignit națiunea maghiară. Neputând face față unui „război" pe două fronturi (în PPE și în UE), Angela Merkel s-a repliat și a încercat obținerea unui compromis cu Franța.

Compromisul consta în aceea că atât Berlinul cât și Parisul renunțau la favoriții lor și îl adoptau pe candidatul socialist Frans Timmermans. Un candidat care numai socialist nu este. Mai degrabă un campion al stângii caviar corporatiste, având în spate un partid european, astăzi foarte slab, care nu avea cum să îi insufle și susțină mari ambiții cu caracter politico-ideologic.

Acestei soluții i s-a alăturat și Spania (una dintre puținele țări europene mari condusă de un partid de stânga și care, după ultimele alegeri europarlamentare, pierdute de PSD, a dat președintele Grupului socialist din Parlamentul European). Astfel se părea că impasul a fost depășit. Summitul de duminică 30 iunie 2019 ar fi urmat să consacre înțelegerea celor mari.

Marele car al protagoniștilor UE a fost răsturnat însă de buturuga mică a Grupului de la Vișegrad. Membrii acestuia din urmă l-au respins pe Timmermans cu aceleași argumente cu care l-au refuzat și pe fratele său geamăn Weber. În fața unei opoziții ferme a menționatelor state – cărora, spre rușinea și nefericirea ei, România nu li s-a alăturat – Summitul s-a încheiat dinnou fără acord.

 

UNDE ESTE ROMÂNIA?

 

Unde a s-a aflat România în această bătălie încă neîncheiată? România a votat în susținerea celui care a umilit-o, discriminat-o și abuzat-o ca nimeni altul în ultima legislatură europeană. Și asta fără să îi ceară măcar ca în ultimele luni de mandat al Comisiei în care încă mai este prim vicepreședinte pentru problemele statului de drept și ale drepturilor omului, să corecteze toate neadevărurile pe care le-a debitat anterior la adresa țării noastre și să recunoască expirarea bazei legale a MCV, punând astfel capăt acestui odios instrument, precum și statutului de membru de rang inferior al României în UE. Cu observația că odată scăpați de MCV se elimină și argumentul invocat de Olanda, țara lui Timmermans, pentru a ne bloca intrarea în Spațiul Schengen.

Votul a fost dat în Consiliul European. Acolo, prin grația Curții Constituționale a României, prezidate atunci de domnul Augustin Zegream, marioneta fostului Președinte Băsescu, România este „reprezentată" de Klaus Iohannis. Cică așa au înțeles autorii Constituției noastre când au scris că „Președintele reprezintă statul român" (fără altă precizare).

Așadar, dl. Iohannis, urmând instrucțiunile Berlinului, a votat în favoarea unui socialist – asta este treaba dumnealui, care trebuie să se desocotească cu partidele care îl susțin și cu electoratul de dreapta român – și totodată a unui românosceptic sau chiar româno-ostil – ceea ce este treaba noastră a tuturor, căci pielea noastră este în joc. Evident, când a emis decizia trasă de păr la care ne referim, CCR a zis, cel puțin, că Președintele reprezintă statul român iar nu pe cel german.

Așa stând lucrurile, se pune întrebarea cine i-a dat mandat să voteze astfel și în fața cui răspunde pentru acest vot? Când și cum i-a spus „statul român" că dorește ca pentru următorii cinci ani să îl aibă ca șef al Comisiei Europene pe Frans Timmermans (un sincer amorezat de portul Constanța)?

În fața acestor întrebări ne blocăm cu totul.

Ca să folosim un argument aparținând chiar dlui Iohannis și simpatizanților săi, invocat împotriva OUG 13/2017, nicăieri în programul politic al campaniei sale prezidențiale nu a spus că la Consiliul European, în calitate de Președinte al României, îl va susține pe Frans Timmermans sau, mai general, că va vota un candidat care reprezintă un grup de interese economice și geopolitice contrare celor românești? Un candidat care pentru promovarea agendei patronilor săi corupe justiția română și șantajează România cu suspendarea dreptului său de vot în UE pentru vini imaginare.

Așadar, cine i-a dat dreptul de a reprezenta astfel România? Se pare că nici măcar PNL, partidul său, întrucât Spitzenkandidatul acestuia, Rareș Bogdan, a declarat public că așa zișii liberali sunt împotriva lui Frans Timmermans. (Asta poate doar la București, dar orișicum...) Iar dacă a făcut-o, cui îi va raporta această ispravă și cine va putea corecta gafa? Că de sancționat nici nu mai punem problema.

 

INSUFICIENȚĂ CONSTITUȚIONLĂ SAU INSUFICIENȚĂ DE CARACTER?

 

Președintele nu răspunde în fața Parlamentului pentru deciziile sale politice. Numai Guvrnul răspunde.

În fața Guvernului nu răspunde nici atât. Deși Constituția spune că Guvernul este cel care realizează politica internă și externă a țării, potrivit unui program aprobat de Parlament, iar nu de Președinte.

Chiar dacă Premierului Dăncilă îi repugnă disputele cu Președintele Iohannis, ea are obligația ca potrivit atribuțiilor sale constituționale, fie că relațiile cu UE țin de politica internă, fie că țin de politica externă, să clarifice aceste aspecte, cerând CCR să se pronunțe asupra lor.

Din păcate, în loc de aceasta, am văzut-o până acum bucuroasă la perspectiva ca Frans Timmermans să devină Președintele Comisiei Europene, văzând în susținerea lui o cale pentru reluarea relațiilor cu Partidul Socialiștilor Europeni, așa cum îi recomanda Adrian Năstase. (Acesta din urmă uitând, desigur, umilințele la care a fost supus pe când se străduia să aducă PSD în Internaționala Socialistă și PES, sau pe când era victimă a justiției statului mafiot băsescian, precum și faptul că a trebuit să recurgă mereu la alții – la Alexandru Atanasiu și la mine, printre ei – pentru a menține raportori „normale" cu „familia socialistă" de la Bruxelles care îl trata de corupt.)

Câtă diferență față de abordarea premierului bulgar Boiko Borisov, care l-a convocat pe Timmermans la sediul misiunii Bulgariei la Bruxelles pentru a-și negocia susținerea și a transmis în direct (ca să nu mai fie probleme cu autenticitatea înregistrării video) discuția în care acesta se arăta gata să-i primească pe bulgari în Schengen, să îi scape de MCV și să renunțe la toate „valorile europene" în schimbul unui vot favorabil. Când și-a dat seama că interlocutorul său îl demascase în fața întregii lumi, Haans Bruxelmaans – cum l-au numit chiar compatrioții săi într-un videoclip devastator – a luat-o pur și simplu la sănătoasa. Ceea ce nu l-a împiedicat, se pare, să continue cursa pentru șefia Comsiei (al cărei șef actual – să adăugăm și asta – este prins într-un mare scandal de corupție).

Alăturându-ne statelor cu care avem o soartă și interese comune (cele din Grupul de la Vișegrad, Italia, Bulgaria, Grecia etc) spre a ne apăra interesele, am putea beneficia de o capacitate de negociere mult superioară și am putea rezolva multe dintre problemele pe care le avem în UE. Nu o facem pentru că asemenea celor cu mentalitatea hoților (de zi sau de noapte) evităm lupta cu poliția, sperând să scăpăm mituindu-i pe polițiștii corupți. Sau trăim cu iluzia că dacă nu ridicăm pretenții și înghițim toate umilințele vom fi tratați cu îngăduință și ni se va zvârli un os rămas de la masa stăpânilor.

Aici nu este vorba doar despre o insuficiență constituțională, ci și de una de caracter. Iar cea din urmă poate fi mai periculoasă decât cea dintâi. Lipsa de caracter în politică este mai gravă decât lipsa abilității. Ea poate transforma dorința nobilă de coabitare pașnică, într-un concubinaj rușinos și păgubitor.

Dacă nici acum nu știm a juca în forță, atunci când? Nu am nici o speranță că voi primi răspuns la această întrebare. Oricum, nu prea curând.

P.S. Primim și o veste potențial bună. Pe locul de comisar cuvenit României, rămas vacant după demisia Corinei Crețu, determinată de alegerea sa în Parlamentul European, a fost desemnat fostul vicepreședinte al PE, Ioan-Mircea Pașcu. Un om cu un CV care, pentru prima oară în istoria țării noastre, corespunde cu fișa postului ce i se încredințează. Cum foarte probabil, din cauza dificultăților cu formarea noii Comisii, cea veche va executa un mandat prelungit, dl Pașcu va avea suficient timp pentru a rezolva problema încetării MCV (intrarea în Schengen fiind de competența Consiliului). Sper să vedem, în fine, ce înseamnă un comisar care se bate, principial, curajos și competent, în colegiu pentru țara sa, impunând aplicarea cu bună credință a tratatelor europene. Nu este chiar greu. Totul este să vrei.

 

 

Acest articol reprezintă o opinie.

Te-ar putea interesa






Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2019 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.26