EXCLUSIV Coșea: Dovada „împăcării de sine” a guvernanților cu mediocritatea. Strategia pentru Apărare și tonul ultra optimist relativ la viitorul economiei românești

Autor: Mircea Coșea

Din păcate, definiția mediocrității este perfect aplicabilă economiei românești.

Supraviețuiește fără a excela și fără a se remarca prin rezultate sau ritmuri deosebite pe calea dezvoltării și a modernizării. Este o mediocritate de tipul existenței vegetale, dacă ar fi să cităm celebra poeziei a doamnei Ana Blandiana.

Mai grav este că această stare de mediocritate a economiei, această acceptare a quasi anonimatului în economia europeană și globală este asumată de către actuala guvernare.

Două poziții recente ale actuale guvernări scot bine în evidență „împăcarea de sine” a guvernanților cu mediocritatea.

Prima este publicarea de către Ministerul Economiei a Strategiei Naționale pentru Industria de Apărare.

Acest document ăl consider a fi de o calitate excepțională, dar nu ca o „strategie”, ci ca pe un „act constatator” al situației deplorabile în  care se află această ramură a industriei românești. 

Conform relatărilor din presă, Strategia națională pentru industria de apărare redirecționează societățile din domeniu către producția de muniție de război și, eventual, întreținere și reparații pentru armamentul importat. Punctele slabe evidențiate în documentul elaborat de Ministerul Economiei, cu predilecție forța de muncă specializată și lipsa investițiilor în modernizare și retehnologizare, reduc drastic direcțiile Strategiei.

Din cele 11 obiective ale Strategiei naționale pentru industria de apărare, un proiect elaborat de Ministerul Economiei, 7 privesc producția de muniție, iar 2 mentenanță, semn că acestea vor fi direcțiile prioritare pentru acest sector.

Punctele slabe ale industriei sunt lipsa pentru o lungă perioadă de timp a investițiilor în operatorii economici de stat, dispariția unor furnizori interni și afectarea lanțurilor de aprovizionare a operatorilor economici cu consecințe grave în asigurarea securității aprovizionării, uzura fizică și morală a tehnologiilor de fabricație, utilajelor și elementelor de infrastructură și acumularea de arierate/datorii semnificative la nivelul unor operatori economici de stat, incapacitatea de a-și finanța producția din fonduri proprii sau atrase.

Totodată se semnalează fragmentarea excesivă a operatorilor economici de stat, ceea ce nu permite aplicare principiilor economiei de piață care asigură o mai mare eficiență si reducere a costurilor, cea mai mare parte a produselor sunt realizate pe baza licențelor și a documentației de execuție la standarde non-NATO, majoritatea operatorilor economici de stat au devenit doar integratori cu dependență foarte mare față de furnizori, incapacitatea de a mai realiza unele produse din nomenclatorul de fabricație, nivelul scăzut de competitivitate și existența unor capacități de producție energofage.

Deci, România va produce în sectorul în sectorul industriei de apărare cu precădere pulberi, puțină mentenanță și aproape deloc armament.

Explicația este dată chiar de către Strategie: industria de armament greu nu are nivelul necesar din motivele enunțate mai sus. Este în stare de mediocritate.

Este o compensare a acestei mediocrități de înzestrare, funcționare, capitalizare, competitivitate, producția de pulberi care se pare că va beneficia de cea mai mare fabrică la nivel european?

Nu este. Mai mult, dovedește asumarea vinovată pe care guvernarea o manifestă față de mediocritatea capacității industriei de armament.

De ce? Pentru că, în loc să se preocupe imediat de înzestrarea și modernizarea/eficientizarea industriei de armament se mulțumește cu ce are iar ceea ce are, puțin și ineficient, nu este compatibil decât cu producția de pulberi.

Este o automulțumire care dovedește incapacitatea de a folosi una dintre cele mai importante oportunități ale momentului în interesul dezvoltării industriale a României.

Mai mult sau mai puțin moral, analiza actuală a economiei globale subliniază rolul important al industriei de armament în creșterea economică și progresul tehnologic.

Războaiele actuale au impulsionat industria de armament aducând spor și valoare economică în țările care au știut cum să-și acordeze prioritățile dezvoltării cu cererea globală de arme. Nu este vorba doar de SUA, Rusia sau China ci de țări ca Ungaria, Polonia, Bulgaria sau Estonia care au devenit nu doar producătoare de armament dar și exportatoare. România este și va rămâne un importator atâta timp cât însuși Ministerul Economiei nu crede, conform Strategiei, în capacitatea și sustenabilitatea producției interne.

Jos pălăria pentru sinceritatea Ministerului, dar de la el nu așteptăm doar spovedanie ci și acțiuni concrete de revigorarea acestei industrii.

Evident, producția de pulberi este necesară și importantă, dar nu se compară cu cea a producției de armament. Are o valoare adăugată mai mică, este poluantă, energointensivă și cu un grad mare de periculozitate.

Propunerea NATO de a dezvolta producția de pulberi a fost refuzată de mai multe țări care ar fi putut să o localizeze. Exemplul notoriu este cel al Ungariei, dar și al Sloveniei. Argumentele de protecția mediului au fost aduse de țările în cauză.

România a acceptat.

Viitorul va arăta dacă decizia luată de actualii guvernanți s-a bazat pe argumente serioase sau dacă era singurul domeniu în care precaritatea industriei noastre ar fi fost neimportantă.

Concluzia nu este încurajatoare: Acum, atâta putem. Asta ne este nivelul. Nu ne putem depăși condiția.  Grav este că ne mulțumim cu această condiție în loc să luptăm pentru a ieși din ea. Las că merge și așa, Doamne ajută!

A doua poziție exprimă un punct de vedere ultra optimist relativ la viitorul economiei românești. Acesta aparține primului ministru, candidat la prezidenție, domnul Marcel Ciolacu.

„Readucem la viaţă marile uzine de metalurgie, siderurgie şi petrochimie. Reînnoirea României va începe cu reindustrializarea ţării. România trebuie să devină în 10 ani unul dintre principalele hub-uri tehnologice şi industriale din Europa. Acesta trebuie să fie planul nostru de ţară: industrie - producţie - export", a spus Marcel Ciolacu la Congresul PSD.

Ca prim obiectiv, domnia sa a anunţat readucerea la viaţă a marilor uzine de metalurgie, siderurgie şi petrochimie cu ajutorul capitalului privat:

„Avem nevoie de oţel românesc, de alte materiale de construcţie, pentru a construi autostrăzi şi locuinţe cu produse româneşti. Trebuie să investim masiv în industria chimică. Avem nevoie să investim masiv în energie curată. Asta înseamnă facturi mai mici pentru oameni şi mai multă competitivitate pentru marea industrie”.

Domnul Ciolacu s-a  referit şi la o a doua direcţie strategică de dezvoltare a ţării – agricultura:

„Trebuie să ne asigurăm că, indiferent de crizele care vor veni, România va avea mâncare sănătoasă şi la preţuri accesibile pentru toţi românii. Vom continua să dezvoltăm fabricile de procesare româneşti şi vom creşte subvenţiile pentru fermierii noştri...Dezvoltarea serviciilor este cea de-a treia direcţie strategică. Trebuie să ne gândim serios şi la Turism”. 

Iată cum, în opinia domnului prim ministru, triunghiul strategic al dezvoltării României în următorii 10 ani îl reprezintă Industria – Agricultura – Serviciile, adică absolut tot ansamblul economic național.

S-ar putea spune că România va deveni „multilateral dezvoltată” așa după cum se afirma altădată, mai ales că, la fel ca atunci, iar se va pune accentul pe metalurgie, siderurgie și pe producția de „oțel românesc”.

Reindustrializarea în momentul istoric actual este cu totul altceva decât cea pe care domnii consilieri ai domnului prim ministru au formulat-o în discursul acestuia. Păcat că nu este consultată literatura și analiza occidentală modernă relativ la procesul reindustrializării în secolul XXI, al decarbonării, al politicilor de Green Deal și al crizei energetice. Echipa de consilieri ar fi văzut că reindustrializarea europeană modernă este stadiul IV al revoluției industriale și nicidecum metalurgie și siderurgie, activități caracterizate prin energo intensivitate și poluare.

Grandoarea promisiunilor ascunde însă și pericolul menținerii mediocrității economiei românești și pe viitor.

Mediocritatea se elimină prin excelență obținută printr-o cât mai înalt grad de competitivitate, care la rândul său se obține printr-o calitate de excepție și printr-un aport important de cercetare inovare-dezvoltate.

Aceste calități de excelență ale economiei, reliefată prin „triunghiul industrie-agricultură-servicii” nu se pot obține decât pe domenii bine precizate prin obiective strategice prioritare. 

Aici apare problema de fond: Care sunt domeniile prioritare ale viitorilor 10 ani în concepția politicii economice? 

Prioritar va fi oțelul, îngrășămintele chimice, medicamentele, bateriile electrice, cipurile sau mâncarea sănătoasă?

Fără priorități, investind pe tot frontul promisiunilor domnului prim ministru nu se va ajunge la excelență, ci doar la mediocritate. Se va face câte ceva din fiecare, se va face rabat la calitate sau se va începe și nu se va termina la timp.

Experiența internațională, prin prisma istoriei economice, arată că succesul unor țări în excelența competitivității s-a bazat pe o alegere competentă și inspirată a priorităților pentru care s-a investit și s-a lucrat mai mult.

România trebuie să beneficieze ACUM de o gândire aptă de a identifica și formula priorități, fie ele în industrie, în agricultură sau în servicii. Etapizarea priorităților este încă un necesar al dezvoltării României.

Dacă se vrea „oțel românesc”, să-l facem, dar să fie cel mai bun din lume, de calitate excelentă, cu o valoare adăugată atât de mare încât să compenseze costurile poluării și ale energo intensivității. Dacă nu putem, atunci să-l cumpărăm de la chinezi sau brazilieni și noi să fim excelenți la altceva, la ce ne pricepem și avem resurse.