EXCLUSIV  Cannes 2018. Un nebun aruncă o piatră...

Corespondență de la Magda Mihăilescu / 15 mai 2018 / 16:22 Salveaza PDF Comentarii
Matt Dillon, ucigașul în serie
Descriere foto: Matt Dillon, ucigașul în serie

Cannes 2018."Oare se va găsi cineva, care să privească filmul lui Lars von Trier cu mintea deschisă? » se întreba, acum câteva zile, producătoarea cineastului danez, Louise Westh.

Cannes 2018. Și tot ea își dădea răspunsul : « Nu ». Nu știu de unde trăgea domnia sa această concluzie. Important este că un nebun, ce-i drept, unul bănuit de geniu, a aruncat o piatră și alți nebuni, deocamdată doar vreo 1200 de critici, cât au încăput la singura proicție pentru presă, s-au repzit pe malul lacului să-l vadă.

Mai mult ca sigur, mânați nu de instincte geniale, ci de banalul simț al datoriei profesionale, bine asezonat cu o sfântă curiozitate. Oare ce i-o mai fi trecut prin cap lui von Trier, în ultima vreme ? Își bate joc, în continuare, de imensul lui talent și, nu mai puțin, de noi toți, incapabili să rezistăm cântecelor sale de sirenă ? Și una, și alta. Nimeni nu a oferit vreo explicație cu care, odată înarmați, să o putem furniza și noi, la rândul nostru, eventualilor viitori spectatori.

Diane Kruger, fosta câștigătoare

Cannes 2018. Dacă Lars von Trier și-a ispășit păcatul și statutul de persona non grata, la capătul a șapte ani, atunci de ce The House That Jack Built a fost prezentat în afara în competiției ? Potrivit unor speculații, Cate Blanchett, președinta juriului, ar fi spus de la bun început că nu poate lua în considerare o peliculă despre a cărei violență s-a dus vestea. Producătoarea mai sus menționată a avut grijă să anunțe, prin diferite reviste, cum că violența mult nu ar acoperi decât 5 la sută din ceea ce vedem, oricum mai puțin în comparație cu ceea ce circulă prinserialele TV.

Citeste si: EXCLUSIV Cannes 2018. Protestați doamnelor, protestați...

Nu am cum să contabilizez acum, la nici o oră după ce am ieșit din sala de proiecție. În mod sigur nu a fost ușor să suportăm oroarea celor celor cinci crime numite atât de nevinovat pe ecran, « Cinci incidente ». Cinismul premisei mi se pare numai bun să-ți dea cu leuca în cap. Filmul este povestit din perspectiva lui Jack, un ucigaș în serie (Matt Dillon) obsedat de secretul crimei perfecte. Trebuie să existe unul, așa cum secretul măreției catedralelor gotice numai Dumnezeu îl știe. Aserțiune-prilej pentru cineast de a ne aduce în fața ochilor mari catedrale ale Europei, urmate de schițele construcțiilor, în viziunea unor arhitecți moderni.

Neputând să se măsoare cu catedralele, omul nostru hotărăște să-și ridice o căsuță modestă, cum zice și titlul, numai că materialele de construcție ale respectivei locuințe vor fi cadavrele victimelor sale. Care se întâmpla să fie mai ales femei. Unei nefericite de șoferițe rămase în pană îi aplică o lovitură cu cricul, vopsit, evident,în roșu.Alteia căreia îi promite, nici mai mult, nici mai puțin, dublarea pensiei, îi aplică o sugrumare în două etape. Invitat la picnicul unei mame cu doi copii, îi trimite și pe aceștia pe lumea cealaltă, după care îi așează în poziții fotogenice.

Jane Fonda uluitoare la 81 de ani

Am uitat să spun că killerul era un tip al frumosului și al ordinii perfecte, nu suporta să vadă cel mic pliu pe cuvertura unui pat. Mai are și alte ambiții, cum ar fi aceea de a aduce « un omagiu nemților care, în cel de al doilea război, ajunseseră la performanța de ucide un grup de oameni cu un singur glonț » Sar peste congelarea cadavrelor pentru a ajunge la ultima jumătate de oră a filmului (aproximativ), când apare personajul numit Verge (Bruno Ganz) un fel de corespondent al lui Virgiliu din Divina Comedie, care îl conduce pe păcătos prin bolgiile infernale.

Cu o figură de mucenic în rasă decălugăr, roșie ca focul, cu siluetă de schimnic calchiată după celebrele ilustrații ale lui Gustave Doré, inspirate de opera lui Dante, criminalul în serie va fi silit să se cațere pe stânci - se înțelege roșii și ele – de la înălțimea cărora se va arunca în « miezul flăcărilor ». Pedeapsă, purificare ? Dacă ținem seama că titlul filmului este un împumut al unui cântecel britanic pntru copii, This is the House That Jack Built iar totul se termină pe săltăreața melodie Hit the Road Jack, cred că a fost mai degrabă o glumă. A unui artist care nu-și mai poate controla imaginația devastatoare, impulsurile provoctoare. Care, se zice, de data aceasta ar fi vrut să ne convingă cât de dureros este procesul creației, cât de torturat este sufletul unui creator. Precum al unui serial-killer aruncat în iad. Păcat de atâta uriaș talent. Nu avem încotro.

Isabelle Adjani, pasăre rară la Cannes

Trebuie să acceptăm că, de-a lungul unui festival, mai ales al unuia de proporțiile Cannes-ului, alăturarea jocurilor gratuite cu reflexivitatea către care ne cheamă, fi și în șoaptă unele filme, nu poate fi evitată. Cu doar câteva ore înainte de evenimentul Lars von Trier, al cărui statut esențialmente de mare cineast nu-l poate contesta nimeni, oricâte derive va mai cunoaște de acum încolo, am văzut documentarul lui Wim Wenders Pope Francis : A Man of His Word. Într-o lume răvășită de furtunile politice de ultimă oră din Europa, din America, un atfel de film chiar dacă nu excelează prin profunzime, poate fi, pentru o oră și jumătate, un adevărat balsam. Wenders nu și-a propus un portret al unui papă repede cuceritor al inimilor celor mulți prin darul compasiunii, al toleranțe și, mai ales, al înțelegerii timpului în care trăim.

[citeste si]

Dcumentarul este un montaj al multelor întâlniri ale papei cu mesageri ai diferitelor colectiv de oameni. Îi îi ascultă cu o gentilețe și modestie care amintesc de Sfântul Francisc in Assissi, călăuza sa. Pentru fiecare are un răspuns, inclusiv pentru băiețelul curios să știe « de ce s-a făcut papă «. Nimic din ceea ce frământă societatea contemporană nu îi este străin, de la problemele mediului înconjurător la atitudinea față de homosexualitate, de la dramele emigranților, la șomajul crescând.

Trăim într-o lume surdă, a generalizării indiferenței – spune înaltul pontif – vorbind despre cei excluși în propria țară, fie că sunt refugiați sau șomeri. Nu am auzit demult, din gura unor sociologi contemporani, asemenea gânduri despre conscințele pierderii unui drept fundamental, dreptul la muncă. Individului i se răpește nu numai posibilitatea traiului zilnic, ci și demnitatea. Printr-un astfel de om, catolicismul va fi, poate, mai aproape de secolul XXI.



Te-ar putea interesa







Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?


Copyright 2018 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.23