CANNES 2016. O după amiază de câine

Tânărul nostru cineast a intrat în curtea celor admirați, dar și invidiați, pentu că, așa cum spunea Thierry Frémaux în prezentarea sa dinaintea proiecției, „România devenit o prezență clasică pe Croazetă". Cineva îmi povestea; dar nu pot să bag mâna în foc, cum că, întrebat despre această ediție, delegatul general ar fi răspuns: „Nu vreți mai bine să vă povestesc despre cinematograful românesc?"

Primele ecouri critice despre Mirică sunt, în general, favorabile. Colegul Atilla Dorsay din Turcia m-a rugat să-i transmit felicitări autorului, profesorul bulgar Bojidar Manov s-a arătat încântat că filmul este și o coproducție cu țara sa. În Screen International, Lisa Nesselson apreciază talentul stilizării, afirmat încă de la primele cadre: „Tonul este stabilit cu măestrie, în neliniștea atmosferei din deschidere, când camera se ridică de la pământ, dintre ierburile călcate în picioare, către eleșteul pe suprafața căruia ceva nedefinit apare într-un ochi de apă bolborosind".

Pe tot parcursul filmului, este evidentă voința de stil a lui Bogdan Mirică. Dorința de a-și afirma nu numai dragostea pentru cinema, ci și ceeace a acumulat între timp. Îmi amintesc că în finalul Surorilor Bronte, de André Téchiné, prozatorul Thackeray, interpretat de Roland Barthes, spunea: „Operele de tinerețe pot să aibă multe defecte. Important este entuziasmul cu care pleci la drum". El insuflă, și în cazul de față, mișcările atât de bine controlate din Câini, lansarea fiecărui personaj, stranietatea relațiilor dintre ele, din clipa în care apar în câmpul filmului.

Regizorul Bogdan Mirică

Roman (Dragoș Bucur) moștenitorul unei mari întinderi de pământ achiziționate de un unchi, în condiții se pare nu tocmai oneste, se trezește într-un loc ce pare blestemat, în care se găsesc semne ale unor morți suspecte, în care un nou venit poate dispărea fără urmă. Anxietatea plutește la tot pasul. Nopțile cer noului proprietar să stea de veghe, zilele - să încerce a dezlega misterul puținilor oameni care i se arată în cale. În caietul-program, cineastul insistă asupra obsesiei sale de a înțelege zonele de umbră ale naturii umane. „Eroii din filmul Câini au pentu mine o anume particularitate. Ei știu că natura lor profundă este coruptă și nu pot face nimic pentru a îndrepta ceva. Se întâmplă ca uneori, în viață, să fii conștient de angajarea pe un dum greșit și, totuși, să nu faci nimic pentru a corect. Este cazul protagoniștilor mei,...degeaba își cunosc, rațional, contradicțiile, nu ajută la nimic. Aleg să rămână ceea ce sunt în adâncul lor.

Filmul este poveste a trei bărbați care, în ciuda aparențeor, se aseamănă enorm. Nu fac decât să se înfrunte între ei. Adevărata bătălie este cea pe care o duc cu ei înșiși. Chiar dacă dacă aceste afirmații ale cineastului sunt oarecum cețoase, construcția de pe ecran transmite sentimentul neliniștii, al primejdiei. Și nu este neapărată nevoie de pigmentul recoltat de la un Tarantino sau de la frații Coen în, de altfel, foarte buna secvență a examinării minuțioase a piciorului mortului din eleșteu, operație executată de polițist Gheorghe Visu cu o minuție exasperantă, apropiată de tresărirea paradoxal comică filmelor de groază (cronicrul ziarului Le Monde vedea aici ... România postcomunistă).Este de ajuns, bunăoară, ca bruta zâmbitoare interpretată de Vlad Ivanov cu o relaxare dătătoare de fiori să ceară un pahar cu apă și condamnarea la moarte e semnată. Ce va fi vom vedea.

[citeste si]

Amintesc numai că președinta juriului secțiunii Un certain regard este delicata actriță Marthe Keller. Mare trebuie să fie setea de a râde din orice, mai ales într-un festival stresant, cum este Cannes-ul unde ne călcăm pe picioare, dacă lumea a înebunit, parcă, ridicând în slavă filmul cineastei germane Maren Ade (coproducție minoritar și românească) Toni Erdemann, despre care am scris. Da, sunt câteva secvențe de comedie inspirate, fără să fie originale, dar până să dai de grăuntele de mare cinema, al cărui drapel îl poartă Cannes-u, mai este. Uneori, chiar nu mai înțeleg diferența dintr gust, drept la subiectivitate și echilibrul judecății critice. Nu ar fi prima oară când mă întreb de ce nu avem curajul de a renunța la această profesie (mă includ aici) precum Bowsley Crowther, prestigiosul critic care a părăsit NYT în momentul în care nu a mai înțeles încotro se îndreaptă cinematograful. Da, se pare că lumea chiar își caută căi de evadare, inclusiv făcând glume proaste pe scară mare.

Acum două zile, nu știu ce societate chipurile destinată cu paza, a pus la cale o farsă groasă: un grup vesel de așa ziși teroriști s-au făcut că se apropie cu o barcă de cea mai luxoasă reședință a festivalului, cea de la Eden Rock, unde stau, de obicei, marile staruri americane. Noroc că au fot văzuți la timp. Are dreptate Gérard Depardieu, aflat și el aici, dar refuzând să urce pe covorul roșu: „Uneori, festivalul este o isterie colectivă, care nu duce la nimic. Cannes-ul nu merită asta. Nu înseamnă că nu iubesc acest festival. Sunt multe filme bune, dar, înainte de a le vedea, ești nevoit să înghiți prea multe rahaturi. Banii fac peste tot legea. Probabil că, în 50 de ani, toată Franța va fi un mare parc turistic. Nu am de ce să fiu politicos. Nu vreau să fiu poiticos. Vreau să trăiesc."

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News