Au venit alte filme, alte chipuri, dar ele încă ne urmăresc. Să vedem ce va rămâne din amintirea lor. Unele s-au născut în laboratoare patronate de creatori celebri, așteptați cu mare interes. Probabil că în fruntea listei mai toți l-am plasa pe Pedro Almodovar, supranumit, de altfel, și „cineastul femeilor". Ultimele sale opere au cam dezamăgit, Los amantes pasajeros era o vagă aducere aminte a maestrului. Acum a fost selecționat cu o adaptare foarte liberă după trei schițe ale scriitoarei Alice Munro, deținătoare de premiu Nobel, reunite sub titlul Julieta.
În țara sa, autorul a avut o primire destul de rece. Aici, i-aș spune călduță. Chiar dacă nu atinge incandescența de altădată, regăsim un Almodovar revenit la una dintre marile sale teme, raporturile tensionate dintre mamă și fiică, obsedat din nou de estetica invadării ecranului de culori violente, primare, fără nuanțe, roșu, albastru, verde. Poate jocul este mai obositor de data asta, poate manierizat deja, dar drama Julietei nu ne lasă indiferenți. O mamă care înțelege târziu de ce și-a înstrăinat fiica, după cum aceasta din urmă pricepe și ea târziu nefericirea mamei duc filmul, ca mai întotdeauna la Almodovar, până în preajma melodramei. Din nou, ca mai întodeauna, salvată de ceea ce se poate numi curajul bunelor sentimente.
[citeste si]
Cineastul își iubește actrițele, în cazul de față Emma Suarez și Adriana Ugarte (o putem urmări la noi în serialul Iubirile croitoresei) și, la rândul lor, îi răspund cu un vizibil atașament pentru rol. La conferința de presă am întâlnit un Almodovar bântuit de ideea bătrâneții („nu esteo boală, este un masacru") dar și încurcat, oarecum de întrebările care nu au evitat, desigur, implicarea sa în scandalul Panama. Călare, cum se zice, pe cai mari, au venit la Cannes frații Jean-Pierre și Luc Dardenne, doi dintre puținii membri ai clubului deținători a două Palme d'or. Se înțelege că gândul perforomanței unui al treilea trofeu nu le era străin. Au dezamăgit cu a lor La Fille inconnue și, în ceea ce mă privește, nu voi adăuga din păcate. Cred că acel cumul afost cam exagerat.
Ironia sorții face ca belgienii să fi smuls din zbor, în 1999, la Palme... cu Rosetta, aproape de sub nasul lui Almodovar, în mare formă pe atunci. Era anul lui Todo sobre mi madre. Frații Dardenne au tot reciclat minimalismul poveștilor despre tinere femei în căutarea disperată a unei slujbe, a unui loc sub soare, temă ce pare a avea, acum, o prelungire în zbaterea eroinei, medic la început de carieră, obsdtă de perfecționism, gata să sacrifice viața personală pentru aflarea unui adevăr mai degrabă de natură polițienească. Nu aș spune că este chiar „un spanac din Liège", cum susține un cronicar francez. Poate mai degrabă o probă la rece a unei indubitabile tehnici scenaristice care cred că și-a epuizat potențialul.
Mereu în căutarea unor actrițe de împrumut din țara vecină, Franța (anul trecut colaborase cu Marion Cotillard) în La fille inconnue o propune atenției pe foarte tânăra Adèle Haenel, cu o seriozitate prea repede asumată. Mai puțin cunoscutul de publicul larg, filipinezul Brillante Mendoza, a trimis la Cannes un film portret și el al unei femei, Ma Rosa, un dop de om care face cât șapte bărbați. Ea duce greul familiei și al traiului în mizeria de nedescris a cartierelor sărace din Manilla, unde nu știi unde începe casa, unde strada, unde dugheana, totul împărțind același noroi.
Adele Haenel î__---n La fille inconnue
Prinsă cu vânzarea unor droguri, femeia va fi eliberată datorită eforturilor celor trei copii ai săi. Fiecare se descurcă așa cum poate, pentru a obține nemiloasa sumă cerută drept cauțiune de polițiști corupți. Filmat numai din mână, în mișcări amețitoare, ne-a cam dat dureri de cap, dar nu atât de mari încât să nu reținem numele actriței, Jaclyn Jose. Unul dintre răsfățații festivalului, canadianul Xavier Dolan Mummy ne-a amețit și el, dar cu alte mijloace. În Juste La fin du monde plasează camera sub nasul protagoniștilor, văzuți numai în planuri apropiate, încât avem senzația că intrăm nechemați în viața lor. Nu ar fi nimic dacă nu ar exista atâta isterie în familia de pe ecran.
Se țipă, se urlă, încât cei cu voce mai mică, precum eroii interpretați de Marion Cotillard și Gaspard Uriell par căzuți din lună. Din nou despre Bacalaureat și ecourile din presă Adrian Titieni – un serios candidat la Premiul de interpretare Curg aprecierile în presa americană și franceză. Variety consideră că, într-un an al dominației femeilor pe ecran, Bacalaureat „este unul dintre puținele filme care impun tradiționalul rol principal masculin. Până acum, Adrian Titieni și Joel Edgerton (Loving) sunt cele mai bune pariuri pentru Premiul de interpretare masculină".
Adrian Titieni
În Screen International, în pagina notelor date de un juriu al criticilor, Mungiu merge mână în mână cu Cristi Puiu, media acumulată de Bacalaureat fiind 2,9 iar a filmului Sieranevada 3 (din 4).Pe o rețea de socializare, un cinefil se întreabă „de ce cinematograful românesc reușește asemenea performanțe și cel francez nu?"
Didier Péron în Libération remarcă: „Dacă apropiem Bacalaureat de Sieranevada al compatriotului Cristi Puiu, vom constata că cele două filme oferă, prin prisma unor situații personale, o radiografie umană, politică și socială cu atât mai neliniștitoare cu cât ceea ce deraiază sau nu funcționeză sunt legate de un nou început. Iar Puiu și Mungiu par a se acorda în ceea ce privește ingrata dezamăgirea a unei lumi dominate de raționamene incorecte și soluții neadecvate".
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
