€ 5.0920 →
|
$ 4.3641 →
|
copii ecrane gradinita - Foto: Freepik AI
La grădiniță am dat de mici zombie cu ecranele lipite de ochi. Și atunci m-am întrebat - De ce copiii de acum nu mai pot face ce făceam noi? De ce oferim cărți și jucării drept premiu într-un program plin de e...
Am ales conștient să îmi feresc copilul de ecrane până la aproape 4. Eu și încă o mânuță de părinți. Fără telefon, fără tabletă, fără “doar un episod scurt de desene ca să pot bea și eu o cafea în liniște”: zero Mickey Mouse, zero Ballerina Cappuccina sau Tralalero Tralala, TikTok sau altele de genul.
Am trăit cu jucării, cărți, povești citite, audio sau inventate, cu jocuri inventate împreună, cu timp afară și cu joacă adevărată. Și nu am spus NU, pentru că nu am fost pusă în situația în care copilul să ceară ecrane ca să-i pot spune NU.
Nu a fost greu. Nu a fost nici ușor, mai ales când era mai simplu să îi pun desene ca să pot rezolva ceva în liniște. Dar am simțit că îi ofer un start sănătos, că îl las să descopere lumea reală înainte să intre în cea virtuală. Am zis că nu-l cresc într-o bulă digitală, ci într-o bulă... normală.
Și apoi am ajuns la grădiniță.
Acolo, realitatea m-a lovit direct! Șocul a fost mai mare decât la prima factură de curent fără plafonare: zeci de copii care știu replici din desene animate mai bine decât poeziile de la serbare, copii care nu pot mânca fără ecran, copii care nu pot dormi fără ecran. Mini-experți în butoane și trenduri TikTok. Copii care nu se joacă, ci îți dau direct citate din Paw Patrol.
Niște mici zombie, dependenți de ecrane, în timp ce părinții și educatoarele ridică din umeri: “Eh, așa e generația acum. Trebuie să le putem tuturor ca să îi potolim” sau "asta e generația de acum, trebuie să facem activități cu ecrane ca să fie atenți".
Am realizat că, de fapt, copilul meu intră într-o lume unde “normalul” nu e joaca liberă, ci consumul de ecrane.
Și aici vine întrebarea existențială: ce fac? Îl las și pe al meu? Îl învăț să recunoască personajele din desene și recuperăm aproape 4 ani de episoade, ca să nu fie “ăla ciudatul” care nu știe cine e Elsa, dar are imaginație, e creativ și inventiv natural… nu artificial. Că știe cine sunt Tom, Jerry, Mickey, Bluey sau Pinocchio din povești și din cărți. Că știe să gândească și să-și imagineze singur lucruri, fără să fi fost împins să gândească cumva de anumite personaje.
Ce facem cu copiii care nu au primit ecrane până acum? Îi lăsăm să fie marginalizați pentru că... nu au crescut cu televizorul?
Realitatea e urâtă și crudă: poți să-ți crești copilul fără ecrane, dar societatea ți-l bagă pe gât oricum.
- Ce făceam noi la 3 - 4 ani?
- De ce copiii de acum nu mai pot face ce făceam noi?
- De ce oferim lego și jucării drept premiu într-un program plin de ecrane, în loc să oferim ecrane drept premiu pentru un program plin de jocuri și joacă.
- Nu de asta sunt copii? Nu vor avea timp o viață întreagă să stea în ecrane?
Oricât ai încerca, vine momentul în care societatea își impune ritmul încă de mic. Iar bullyingul apare încă de la grădiniță. Și brusc, copilul care a crescut liber, creativ și curios devine "ciudatul" grupei. Nu pentru că ar fi diferit în sens rău, ci pentru că normalitatea lui nu mai seamănă cu normalitatea lor.
Cât din ceea ce facem acasă mai contează, dacă afară îl așteaptă un val atât de puternic?
Articol semnat Giorgi Ichim, redactor-șef DC Medical
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
