Alexandru Athanasiu și achitarea care a schimbat o viață

Autor: Liliana Zămârcaru

Vorbim despre achitarea, în 1981, a unui inginer român acuzat după prăbușirea unei turle de biserică în plin comunism. „Eu am simțit că nu e vinovat”, a spus Alexandru Athanasiu.

Bărbatul a ajuns în fața instanței după ce turla unei biserici s-a surpat în timpul lucrărilor de consolidare cu o centură metalică. Câțiva muncitori au murit. Procuratura l-a trimis în judecată pentru fapte grave, inclusiv încălcarea regulilor profesiei și a legislației de protecție a muncii. Ce a urmat a povestit  Alexandru Athanasiu în cadrul podcastului Avangarda.

Iată dialogul dintre Ionuț Vulpescu și Alexandru Athanasiu din cadrul podcastului Avangarda:

Un moment de beatitudine în viața profesională a lui Alexandru Athanasiu: achitarea unui inginer, în plin comunism, de acuzația de omor în urma prăbușirii unei turle a unei biserici pentru care trebuia să proiecteze o centură metalică de rezistență. Athanasiu: „Eu am simțit că nu e vinovat.”

I.V.: Spuneți înainte de prima elegie, ca un motto, că în viață nu contează numărul de pași pe care îi faci, ci urma lăsată de ei. Au fost pași care v-au generat beatitudine?

A.A.: Sigur că da, sigur, nu foarte multe momente, dar au fost. Chiar în cealaltă carte, spun că un moment de beatitudine, poate exagerez, dar de bucurie interioară solidă, consistentă, și cu recurență în timp, a fost generată de soluția pe care am dat-o, ca tânăr judecător, de achitare a unui mare inginer român, cunoscut pentru pregătirea, aptitudinile și priceperea sa, în general, în perioada interbelică, dar care apoi a continuat să lucreze mai la marginea societății. De altfel, el a intrat într-un proces penal, întrucât, fiind angajat, între ghilimele, că nu era un contract de muncă, era o convenție, în perioada comunistă, la o biserică, să proiecteze introducerea unei centuri metalice, care să întărească turla bisericii și, în fine, muncitorii s-au îmbătat, au scobit mai mult decât era în proiect, locașul în care trebuia să fie introdusă acea centură metalică, s-a surpat, s-a surpat turla bisericii și-au murit 3 sau 4 muncitori.

Deci un accident de muncă, cum se zice, colectiv. Era cu mai mult de 3 persoane, și el era acuzat de procuratura vremii în sectorul 2, unde eram eu judecător, de două fapte în concurs de infracțiuni, Omorul de la 178, Alineatul 1 și, pardon, Alineatul 3, era vorba de o profesie, deci încălcarea din culpa regulilor, de exercitare a profesiei, deci n-a dat un plan corect și așa mai departe, în cumul cu încălcarea Legii 5 din 65, Legea privind protecția muncii.

Iar eu l-am achitat, având o discuție cu regretatul profesor Mihail Caffé, de la Universitatea de Arhitectură, căruia i-am cerut și lui o părere, și scriu în carte, am cerut o părere, pentru că simțeam că lucrurile nu stau așa, adică Cora era un om la 78 de ani atunci, în jur de 78-80 de ani, mai scotea un ban... În fine, cine n-a trăit foamea, cine n-a trăit o presiune comunistă, cine n-a trăit marginalizare socială, în general, e greu să înțeleagă ce înseamnă să n-ai... nu deficit bugetar, cum este astăzi, în exces, ci să n-ai buget deloc, adică ce să ai în exces...?! Excesul era foamea! Dacă se putea, făceai un calambur, deși nu e cazul...

Și atunci, el mai lua mici lucrări de la Arhiepiscopia Bucureștilor, cu care putea să încheie asemenea contract. Și eu am simțit că nu e vinovat. Numai că nu aveam priceperea, cunoștințele, nu stăpâneam materia de construcții, de rezistență a materialelor, de proiectare... Și așa mai departe... Și am vorbit cu profesorul Caffé. Am ordonat și o expertiză, care expertiză a fost dată așa, precum coada peștelui, adică se poate și așa, se poate și așa... Nu foarte curajoasă... Pentru că achitări nu se dădeau în vremea aia, la dosarele cu rechizitoriu. 

I.V.: Erai vinovat... 

A.A.: Să explic de ce. O dată, pentru că Parchetul era brațul înarmat al regimului comunist. Adică nu te acuza PCR, ci te acuza PCR prin intermediul Parchetului în multe situații, și atunci era ca și cum dădeai o palmă partidului. Spuneai, habar n-ai, ai spus prostii... 

Alexandru Athanasiu despre cazul Cora: „Am convins-o pe colega mea de complet să dăm această soluție. Tremura toată. Nici eu nu mă simțeam prea bine”

I.V.: Erați la început de drum... De cât timp erați judecător?

A.A.: Absolut exact: eu am intrat în magistratură din facultate, pe data de 16 august 1978. Am părăsit-o de ziua grevei, a CFR, din februarie 82, când am plecat la facultate, și acest proces s-a derulat între anii ’80-’81. Sentința s-a dat în 1981, eram deja judecător definitiv. Ieșisem primul la examenul de definitivat, care se dădea la noi, spre deosebire de discipline tehnice unde definitivatul îl obțineai după 3 ani de stagiu. La drept erau 2 ani de stagiu. Și în 1980 am dat examenul de definitivat. Deci eram definitiv. Conduceam completul de judecată. Am convins-o pe colega mea de complet să dăm această soluție. Tremura toată. Nici eu nu mă simțeam, vorba lui Mark Twain, în celebra conferință, Shakespeare a murit, Cutărescu nu o duce prea bine, iar eu mă simt destul de nasol... Nu mă simțeam nici eu prea bine.

Eram un copil de 26 de ani, aveam, născut în 55, aveam 26 de ani... Și să dai o achitare, era ceva neuzual pentru dosare penale, repet cu rechizitoriu. Am dat-o cu toată inima. Și în carte spun că la Crăciunul acelui an, Crăciunul era însoțit de o vreme mult mai rece, nu ca acum, și de zăpadă. Și ieșind pe ieșirea din Danielopol, cei care cunosc Tribunalul Mare, unde acum este Curtea de Apel București, știu că este acea intrare-ieșire, vis-a-vis de aceea din fața Bisericii Domnița Bălașa. Este cealaltă.

Și ieșind pe la șase, seara, șapte, noi lucram nenormat, cum se lucrează și astăzi în magistratură – eu nu spun că bine sau rău, se lucrează nenormat – a venit o femeie, o doamnă foarte în vârstă, care mergea cu pasul măsurat de vârstă și de, probabil dificultăți motrice, și mi-a spus atât: „Să vă dea Dumnezeu tot binele, să fiți binecuvântat, și la mulți ani de Crăciun!”

S-a întors, și eu descriu scena. A spus-o ca pe o poezie, așa, repede, să nu uite, sau să nu o opresc, că puteam să o opresc. Să zic: „cine sunteți dvs.?” S-a întors și mergând spre colțul dinspre Splaiul Independenței, care trece pe acolo, când clădirea e, cum o știți... am văzut o altă persoană, pe care am închipuit-o a fi soțul, și mi-am dat seama că erau soții Cora.

Adevărul și dreptatea, azimutul exercițiului juridic pentru Alexandru Athanasiu

I.V.: Deci ăsta e un moment care va rămâne.

A.A.: Da, pentru că într-unul din studiile mele, am scris următorul lucru: dreptul și aplicarea lui, inclusiv, și cel mai des în probleme judiciare, deci în proces, trebuie să aibă ca azimut, ca obiective, două lucruri, adevărul și dreptatea. Dar dacă adevărul nu este un lucru care aparține doar dreptului, aparține, în primul rând, științei, în toate formele ei de exprimare. Dreptatea este un atribut pe care îl consider cvasi-exclusiv. Dacă nu exclusiv al aplicării dreptului. Degeaba încerc să aflu adevărul, dacă nu reușesc ca prin actul respectiv să și pun lucrurile în ordinea justeții. De altfel, o spune un mare jurisconsult roman născut în Africa, în nordul Africii, nu mai se nășteau numai la Roma, sau în peninsula Italică marile figuri ale Imperiului Roman. Știm bine de la strada pe care sunteți astăzi, aici, Împăratul Traian știm bine că este primul împărat roman care nu se mai naște în Italia. Este hispanic. Primul profesor de împărați, Seneca, era și el tot hispanic. Ei bine....

Cât de personal trebuie să fie adevărul din spatele unei spețe? Athanasiu: „Dreptul este despre just, în înțelesul despre echitate, iar justul, adică echitatea, este o chestiune de proporție.”

I.V.: „Să se prăbușească lumea, dar să se facă dreptate!” Spuneți într-un aforism: „Să se facă dreptate!” Nu mai sunt oameni, spuneți... Nu mai e umanitatea din oameni.

A.A.: Nu. Eu nu cred într-o dreptate care nu ține seama de datele personale ale fiecărei spețe și ale fiecărui om. Pentru că dreptatea, spre deosebire de adevăr, nu este imuabilă, nu e un numitor comun al unei fracții juridice. Ci dreptatea este un lucru mult mai subtil, care amalgamează, în conținutul ei, în primul rând ce spune Etica Nicomahică a lui Aristotel. Dreptul este despre just, în înțelesul despre echitate, iar justul, adică echitatea, este o chestiune de proporție. Deci profesorul lui Alexandru cel Mare, Stagiritul, pentru că era născut în Stagira și așa i se spunea, mentorul a generații după generații de filozofi! Noi știm că până la Renaștere, deci până la Renaștere, tezele din Fizica lui, din Etica Nicomachică a lui Aristotel, deci de la 350, 60-70, până la, să zic, 1500, deci 1000 și ceva de ani, oamenii de știință ai vremii, filosofii, îl invocau pe Aristotel ca pe autoritatea, să zic, inexpugnabilă, în drumul de a afla adevărul.

El asta spune, dreptul este despre just, iar justul, adică echitatea, deci drept fără echitate nu există, și atenție, aici apare subtilitatea, dar această echitate este o chestiune de proporționalitate, apropo de ce spuneam, că dreptatea nu este una imuabilă, absolut identică cu ea însăși, ceea trebuie văzut de la caz la caz. Și aici vine, să zic, priceperea, sensibilitatea socială, nu doar priceperea științifică, profesională, a unui jurist, mai ales a unui judecător. Nu? Dacă ne gândim, pentru că dumneavoastră vă place foarte mult teatrul, și sunteți apropiat de actori, și profesional și, să zic, ca sensibilitate... Nu? În „Cercul de cretă caucazian”, al lui Brecht, scena formidabilă a celor două femei care cer să li se recunoască maternitatea față de acel copil, și vin la judecător, și judecătorul ce face? Dă fiecăreia o sabie: „Tăiați-i capul, dacă nu-i copilul vostru” Și mama adevărată sare în fața copilului. „Deci al tău e!”