De dimineață când ne trezim suntem într-o fugă continuă. Ne grăbim la serviciu, apoi acolo facem lucrurile în grabă pentru a putea fugi mai repede acasă. Nu mai suntem atenți cu cei din jurul nostru, suntem tot mai leneși și tot mai insensibili. A devenit o tendință, nu mai avem răbdare nici să vorbim cu părinții la telefon, îi repezim sau le răspundem plictisiți, noi ne grăbim, doar. Dar ne-am pierdut respectul. Vorbim din ce în ce mai mult prin mesaje scurte și tot mai rar ne mai auzim vocile. Ne pierdem timpul pe facebook și pe Instagram, dând scroll în josul ecranului de sute de ori pe zi. Ne uităm să vedem ce mai e nou, poze ale prietenilor, vedem știrile de peste zi și cam atât. Devenim niște roboți, tot mai reci și mai apatici, zi după zi.
Înainte era o bucurie când doi oameni se întâlneau pe stradă, cu cât foc și bucurie discutau oamenii mari între ei când eram copii! Iar, acum, parcă viața s-a schimbat, trecem unii pe lângă alții salutându-ne în grabă, nemaivând timp pentru ceilalți. Am devenit individualiști și solitari.
Mai târziu ajungem să regretăm starea asta de a fi, din monotonia placidă care ne suprimă orice impuls spre a evolua, care ne acoperă ochii ca să nu mai putem vedea frumusețea și esența vieții, prețul fiecărei zile. Când înaintăm în vârstă ne dăm seama că am greșit, că am pierdut mult timp prețios fără rost. Am vorbit recent cu un amic care mi-a spus cât de mult regretă acum că a fost grăbit și că nu a avut deloc răbdare. Nici măcar pentru el însuși, de parcă ar fi pierdut mereu un tren, care oricum, mergea spre nicăieri. Regretă că nu și-a vizitat mai des părinții. Că nu i-a sunat mai des, că nu i-a îmbrățișat mai des, măcar cu o vorbă bună, că n-a știut niciodată să le spună te iubesc și că a lăsat timpul să treacă zadarnic peste clipe. Nici măcar nu i-a lăsat să pătrundă cu adevărat în lumea lui interioară.
Suntem străini în noua realitate de viață
Acum îi pare rău că se enerva mereu pe bunica lui, care l-a și crescut, atunci când îl suna zilnic. Obișnuia să o asculte, să o lase să vorbească multe, deși cunoștea deja pe de rost toate poveștile, nemulțumirile și bucuriile ei mărunte. Totuși, n-a ascultat-o niciodată cu adevărat, crede el, căci simțea acele conversații la telefon ca pe o povară și datorie morală. Uitase să se bucure de vocea ființei iubite, cât timp mai era acolo, la capătul receptorului și al zilelor. Ar vrea să-i spună cât o iubește, că n-a avut curajul să i-o spună niciodată, dar nici numărul ei de telefon nu-l mai are, l-a șters atunci când a aflat că a murit, ba chiar dinainte de a muri, când aceasta era în spital și se pregătea să plece în necunoscut. Îl durea acel nume din telefon, acel număr pe care știa că nu-l va mai apela niciodată, că nu mai e timp. D-aia l-a șters, ca să fugă de amintiri și de trecut. Ca să se apere de fericirea care a trecut și care a devenit durere. Când moare o ființă dragă, dispare cu ea o parte esențială din noi, din istoria noastră de viață, simțim că dispărem cu ea, că se anulează sensul existenței noastre. Ruptura sufletului e atât de adâncă și ireversibilă, încât nu vom mai reuși niciodată să fim cine am fost dinainte de pierdere. Suntem străini în noua realitate de viață.
Trebuie să reflectăm și să ne dăm seama că poate pentru părinții și bunicii noștri suntem singura bucurie, singura alinare. Poate că de multe ori noi suntem singurele persoane cu care ei vorbesc în ziua respectivă, odată înaintați în vârstă stau mai mult în casă și așteaptă cu nerăbdare să ne audă vocea. E salvarea lor din zilele care trec grăbite și reci, dintr-o singurătate pe care încă noi n-am trăit-o și înțeles-o.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
