Potrivit unor documente ale CNSAS, publicate recent de Dora Mezdrea în vol. „Constantin Noica în arhiva Securităţii”, lucrarea de doctorat a lui Gabriel Liiceanu ar putea fi plagiată. De altfel, presupusul plagiat al lui Liiceanu, scrie Cotidianul, a fost și motivul pentru care „filosoful” a fost dat afară din Institutul de filosofie, după cum singur recunoaşte, în revista „22”.
Subiectul plagiatului lui Gabriel Liiceanu a fost redeschis acum, cînd filosoful Constantin Barbu a reluat pe site-ul „Ziarişti on-line” un fragment din amplul interviu acordat ziaristului Costin Creţu în vol. „Autopsie vie: mari plagiatori” (Ed. Măiastra, 2011), scrie Cotidianul.
Să vedem însă care este problema acestui plagiat. În 1975, Liiceanu îşi încheia teza de doctorat cu o teză despre tragic, din care publicase cu puţin timp înainte capitolul „Fiul risipitor: „Nostos”-ul ca împlinire şi adevăr devenit” în Revista de filosofie. Cei de la Institutul Naţional de filosofie păreau că s-au autosesizat în privinţa unui posibil plagiat şi, după cum scria cotidianul „Ziarul”, în 17 ianuarie 2008: „numai intervenţia personală a membrului CPEx. Gogu Rădulescu, unul dintre personajele-cheie ale reţelei sovietice din fruntea PCR, l-a salvat pe „disidentul“ Liiceanu”.
Atunci s-a constituit o comisie condusă de Lucian Radu Stanciu, pe atunci cercetător principal al Academiei Române, din care au mai făcut parte Alexandru Tănase, dr. Radu Pantazi şi cercetătorul N. Mariş. În raportul înaintat de Consiliului Ştiiţific al INF către Comisia de Doctorat a Ministerului Invaţămîntului, echivalentul Comisiei de Etică de azi, la intervenţia lui Gogu Rădulescu, s-a folosit termenul de „mimetism intelectual”, în locul plagiatului, în aşa fel încît să nu i se retragă doctoratul, ci doar să fie amînată acordarea lui, anexîndu-se la dosar declaraţia lui Constantin Noica, în care acesta s-a declarat mulţumit că ideile sale circulă şi sunt făcute publice!
Episodul este confirmat şi de Constantin Barbu, care a scris în „Ziua” încă din 2007: „Noica mi-a povestit cum a reuşit sa-l salveze pe Liiceanu de prima acuzaţie de plagiat în teza sa de doctorat despre «Tragic», convingîndu-l să părăsească Institutul de Filosofie”.
Pînă la apariţia documentelor din Arhiva Securităţii, Gabriel Liiceanu a spus deseori că episodul plagiatului său din 1975 nu a fost altceva decît o « înscenare » menită să-l compromită : „Preţul pe care l-am plătit eu s-a redus la condamnări în şedinţe publice, la articole de demascare în breasla filozofică, la înscenari (exact ca azi!) de plagiat (însă atunci, în 1974, nu-l plagiam pe Heidegger, ci Biblia), la dat afară, în două rînduri, din institutele în care lucram (o dată, în 1974, ca "necorespunzator ideologic", altă dată, în 1975, pentru că nu eram membru de partid” (Gabriel Liiceanu în Revista « 22 », 2007).
Iată, însă, că acum, odată cu apariţia cărţii „Constantin Noica în arhivele Securităţii”, chiar la Editura Humanitas, ediţie îngrijită de Dora Medrea, lucrurile par a se lămuri singure. (Sursa: Cotidianul)
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
