Mai exact, psihologia angajaților, a membrilor unei organizații, este de a-și atinge interesele (profesionale și personale) și a determina lucruri care să le ofere satisfacție și care să le dea sens, să-i mențină valabili (personal și profesional). Pentru asta, în relațiile cu superiorii, sunt destui angajați dispuși să facă multe. Unii bărbații să ofere daruri, să își modifice comportamentul în umili și în yes-mani, iar unele femei chiar să-și seducă șefii sau pe cei în care văd perspectiva „șefiei".
Există, într-adevăr, o largă categorie de „paraziți organizaționali" care au un singur scop, afiliat devizei: „timpul trece, leafa merge". Dar nu toți care stau degeaba sunt răi. Ei împărțiți în două categorii: unii care au venit cu această mentalitate în instituții și organizații, având o fire „evitantă", lipsită de răspunderi, iar alții care au devenit astfel, din cauza mai multor factori, în principal care țin de birocrație și natura retrogradă, conservatoare, izvorâtă din comportamentele ierarhice. Cine vine și spune că organizațiile sunt un fel de mănăstire de maici se înșală.
Odată ajuns șef de instituție importantă sau de macro-organizație, ești supus agresiunii unui sistem ale cărui capacități de influență și rezistențe la schimbări, sunt greu de cuantificat. Mai mult, polii de putere existenți, formați din directorii de „pilon", care nu pot fi schimbați ușor, chiar și în cazuri de incompetență majoră, sunt primele „stânci" de care se ciocnește un potențial conducător politic ce se dorește reformator. Disoluția omului politic emanat de vot în raport cu „sistemul" survine din instabilitatea politică. Deviza „Păi câți miniștri am schimbat eu..." e la ea acasă în instituții. O fi bine, o fi rău, ca tot ce rezidă din vot să fie atât de șubred ți trecător?
Sunt, într-adevăr și mulți oameni serioși într-o instituție, dar și foarte mulți „șmecheri", exact ca în societate. Mai rău este că presiunea grupului și nenumăratele persoane lipsite de caracter din organizație/ instituție dar și din afara ei, te fac să devii un șef distant și uneori hiper-precaut, încât înveți că este esențial să-ți păzești „fundul, iar asta costă timp.
Mai mult, nu cred că există un singur grup în țară, unul cât de mic măcar, în care să nu mai fie cel puțin încă un pol de putere, care îi diluează autoritatea grupului care are „ștampilele". Asta este, din păcate, natura multor funcționari români. Și atunci, ce este nefiresc în faptul că, cei care, la un anumit moment de viață, dețin răspunderi, se găsesc în același loc? Eu cred că într-o situație ca mult-trâmbițata speță a zilelor noastre, despre cine cu cine s-a întâlnit și unde, a primat mai degrabă emoția decât procedura de a îndeplini, vai, interese oculte. Iar asta se va vedea în anii care vor veni.
În încheiere, că tot am vorbit de organizații, merită enumerate câteva formule ale limbajului de rezistență la schimbare. De multe ori este un limbaj al supraviețuirii pe funcții, prin tergiversare: „am deja dosarul de pensie depus" sau „sunt pe tratament" sau „mai stau încă un an, până terminăfacultatea, vă rog să fiți îngăduitori cu situația mea" sau „păi Gizzela e nepoata unuiși e bine să ne avem bine cu foștii" sau „are soția bolnavă" „etc" etc. Este încă multă emoție în administrația românească.
Tocmai de aceea m-a amuzat când am auzit acum un an că „tehnocrații" declarau că vor să reformeze administrația și unii oameni chiar erau dispuși să mai și creadă în această utopie. Administrația și structurile militare nu pot fi reformate atâta timp cât sunt subjugate devizei: „Ceata lui Pițigoi, dai în unul, țipă doi".
Lupa care este pusă acum, în mod agresiv, pe unii dintre oamenii din politică, reprezintă o exagerare și o distorsionare de la adevăr. Problemele sunt mai la bază.
De ce nu s-ar întâlni oamenii politici și în timpul liber? Este o chestiune de etică sau doar o ipocrizie a celor care pun lupa pe comportamente pe care și ei le au?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
