Părinți de succes: Când școlarul se confruntă cu apatia (IV)

Dacă libertatea și responsabilitatea, autocunoașterea și curiozitatea sunt factori importanți pentru motivația învățării, există și elemente care o diminuează, motiv pentru care familia trebuie să știe ce fel de sprijin trebuie să acorde copilului atunci când acesta manifestă dezinteres pentru învățare.

Deși există numeroase elemente care pot diminua forța motivației învățării, profesorul universitar Ion-Ovidiu Pânișoară, doctor în Științe ale Educației în cadrul Facultății de Psihologie și Științele Educației, susține că trei sunt mai vizibile, care pot să se afle sub spectrul unui concept mai larg: apatia, despre care Owen (2008) spune că ea este o reacție naturală.

Primul element este amânarea procesului de învățare. În acest caz, regula bunicii - întâi mâncarea, abia apoi primești desertul - este binevenită, întrucât procesul de amânare al învățării poate să apară mai rar, afirmă profesorul universitar Pânișoară.

Un alt element este negarea, cu care părinții s-au confruntat deseori când și-au întrebat copiii ce teme au de făcut. Un răspuns de genul „nu am teme de făcut!” sau "nu am nimic de învățat" nu ar trebui să-l mulțumească pe părinte, deși se recomandă a se face distincția între comportamentul de negare și simpla minciună.

Cel de-al treilea element aflat sub spectrul apatiei este delegarea, ea fiind, uneori, produsă de un comportament greșit din partea părintelui. "La început adultul vrea să îl ajute pe cel mic să își îndeplinească cu succes sarcinile școlare. Totuși granița între ajutorul acordat și preluarea responsabilității de către părinte este una foarte subțire. De multe ori părintele se trezește că a ajuns să facă singur temele pentru a doua zi în timp ce copilul este la joacă sau în fața computerului", explică profesorul universitar Pânișoară, atrăgând atenția că "părintele trebuie să traseze o graniță foarte clară între sprijinul și susținerea pe care trebuie să o acorde și asumarea realizării sarcinii în locul celui mic (care este dezastruoasă pentru dezvoltarea acestuia și pentru construcția unei motivații profunde pentru învățare)".

Familia,  un sprijin real pentru motivația învățării

Potrivit profesorului universitar Pânișoară, tipurile de sprijin pe care familia le poate oferi fiecărui membru al său, inclusiv copilului în procesul învățării, sunt similare celor prezentate de West (2005), referitoare la echipe.

Astfel, cel emoțional, reprezintă „umărul pe care plângem”, încurajarea și compasiunea pe care cel mic le primește de la ceilalți din familie (fie ei părinți sau frați/surori). "Copilul trebuie încurajat, sprijinit, trebuie să știe că familia este alături de el și când are succes, dar și când traversează gustul amar al eșecului".

Un alt sprijin este cel informațional, întrucât copilul care învață trebuie ajutat să își construiască "motivația pornind de la cunoașterea frumuseții domeniilor de studiu". Dacă, la școală, copilul nu are șansa să dea peste un profesor providențial, care știe să îi arate cât de frumoasă este materia pe care el o predă, părintele este cel care trebuie să se asigure că pune bazele unei motivații pentru învățare pentru toate domeniile pe care copilul urmează să le studieze.

Mult mai important este sprijinul instrumental, compus din acțiuni concrete de ajutor, când "părintele devine un coleg și o sursă de inspirație în care copilul să își poate identifica propria motivație pentru învățare".

Un al patrulea tip de sprijin este cel evaluativ. Copilul are o permanentă nevoie de feedback, să știe că este pe drumul cel bun, să poată să își îndrepte greșelile și să își sărbătorească succesele, fără însă ca cel mic să devină dependent de aprobarea părinților în tot ceea ce întreprinde. Un astfel de sprijin influențează, în principal, dezvoltarea capacității de autoevaluare, mai susține profesorul universitar Pânișoară.

Citește mai mult pe performante.ro

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News