Domnia sa afirmă că după al Doilea Război Mondial în toată lumea au apărut noi festivaluri. Și erau toate naționale - ca lumea să poată vedea ce se produce din punct de vedere teatral în țara respectivă la un moment dat. George Banu a exemplificat în acest sens cu marele Festival de la Avignon, „un festival în care teatrul francez se expunea în ceea ce făcea el mai bine”, iar mai târziu, „festivalurile au resimțit influența internaționalizării culturilor și atunci în aceste festivaluri naționale dimensiunea internațională a devenit prioritară”. George Banu susține că e păcat, într-un fel, pentru că, pe de o parte, cunoaștem spectacolele altor țări, dar totodată festivalurile sunt „abuziv internaționale” și seamănă toate între ele.
„Există un anume efect de contaminare între festivaluri – de la Edinburgh, de la Avignon, de la Salzburg, unde circulă cam aceiași artiști. Deci, dimensiunea națională a unui festival a dispărut. Mi se pare interesant că FNT rămâne un festival național, cu câteva accente străine binevenite. Publicul bucureștean poate să vadă ce s-a făcut mai important în cursul unei stagiuni. Mi se pare interesant că la ultimele două ediții, Festivalul a încercat să fie mai puțin selectiv și să ofere mai degrabă un fel de schiță geologică a teatrului românesc, în sensul în care vezi reunite în același festival mai multe generații. De obicei, un festival sau e dominat de tânăra generație, sau e dominat de valorile stabilite. Și anul trecut, și anul acesta, Festivalul a propus această coabitare între generații opuse, a propus un spectru foarte larg. Dacă cineva vrea să vadă ce e teatrul românesc, în toată complexitatea lui, poate veni la Festival. FNT nu mai are caracterul simplu al unei selecții a spectacolelor considerate cele mai bune, ci e un festival mai degrabă panoramic și în care generațiile coabitează. Și din acest punct de vedere mi se pare mai interesant, mai nou. Apoi, FNT are meritul pe care l-a avut întotdeauna: să organizeze evenimente parateatrale - expoziții, lansări de carte etc”, a afirmat cunoscutul critic și eseist.
George Banu a lansat volumul al III-lea din Parisul personal – Familia din Rivoli 18, cu fotografii de Mihaela Marin, intitulat Familia din Rivoli 18, apărut în colecția Yorick. După Autobiografie urbană și Casa cu daruri, acest al treilea volum întregește seria dedicată de scriitor și teatrolog Parisului.
Alături de autor, invitați la eveniment au fost Marina Constantinescu, director FNT, Mihaela Marin, autoarea fotografiilor și Monica Andronescu, coordonatoarea colecției Yorick.
Prezentarea volumului a fost însoțită de proiecții cu imagini surprinse de Mihaela Marin în apartamentul din strada Rivoli, din Paris.
De la secretele orașului la darurile primite și familia fictivă – iată etapele Parisului personal al lui George Banu: labirintul unei vieți și interiorul unei constelații subiective constituite în timp. De la promenada personală prin Orașul Luminilor în Parisul personal. Autobiografie urbană la o cartografie afectivă a spațiului intim în Casa cu daruri și chipurile „actorilor” care însuflețesc pereții apartamentului parizian în Familia din Rivoli 18, George Banu ne permite, prin text și prin fotografiile Mihaelei Marin, să fim niște spectatori privilegiați.
„Am fost lipsit, dar nu frustrat, de frați, surori, veri – n-am avut decât părinți, bunici și soție. O lume restrânsă ce presupunea relații precise și evita încâlceala rudelor cu conflicte, pasiuni, iubiri sau, cel mai adesea, decepții repetate… de accea nici n-am strigat ca Gide „familii, va urăsc”, dar nici „familii vă iubesc”. Familia am preferat să mi-o aleg, să mi-o inventez, ca o construcție proprie, ca o creație solitară, ca un acompaniament imaginar. E motivul pentru care mi-am descoperit înrudiri neașteptate și mi-am format o familie de proximitate, o familie nu moștenită, ci aleasă. I-am fost demiurgul improvizat și, totodată, beneficiarul consolat. O familie creată în timp, prin jocul hazardului și al ocaziilor sesizate din plăcerea de a integra de fiecare dată un nou membru comunității nesupuse legii sângelui, ci doar asocierii afective. Astfel s-au creat rețele interne și, progresiv, s-a constituit un arbore genealogic. Încerc aici să-l revizitez, pornind de la prezent către origini nu imemoriale, ci reperabile, identificabile, origini recunoscute printr-un portret de personaj și un loc personalizat”, mărturiseşte autorul.
George Banu (n. 22 iunie 1943, Buzău) este teatrolog, profesor de studii teatrale la Sorbonne Nouvelle, Paris, şi un eseist de reputaţie mondială. Între anii 1994-2001 a fost președintele Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru. George Banu a primit de trei ori Premiul pentru cea mai bună carte de teatru în Franța. Este președinte de onoare al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru și Doctor Honoris Causa al mai multor universități europene. Cărțile sale au fost publicate de cele mai mari edituri pariziene și au fost traduse în numeroase limbi. Conduce revista Alternatives théâtrales și este coordonator al colecției Le Temps du théâtre la Editura Actes-Sud. Editura Nemira i-a dedicat o serie de autor în cadrul căreia au apărut până acum volume precum Shakespeare. Lumea-i un teatru, Scena modernă. Mitologii și miniaturi, Reformele teatrului în secolul reînnnoirii, Teatrul de artă. O tradiție modernă, Japonia, imperiul teatrului ș.a.
De la primul album, Dorian Gray (2005), Mihaela Marin s-a impus ca fotograf al artelor vii. Au urmat Hamlet Machine (2007, Editura Nemira), Faust (2008, Editura Nemira), Cehov, Shakespeare, Bergman văzuţi de Andrei Șerban (2012, Editura Institutului Cultural Român), Regia de operă. Gânduri și imagini (2015, Editura Nemira). A avut numeroase expoziții personale la New York, Paris, Roma, Berlin, Avignon. În anul 2006 a expus la Bruxelles în cadrul festivității organizate cu ocazia integrării României în UE. Colaborează cu numeroase teatre, opere, edituri și reviste din țară și străinătate (Alternatives Théâtrales, Teatrul azi, Dilema Veche).
Premiile Criticii 2016
Asociația Internațională a Criticilor de Teatru (AICT) – Teatrologie continuă suita Premiilor Criticii 2016, oferite la cele mai importante manifestări teatrale.
Juriul format din biroul de conducere al Asociației: Ludmila Patlanjoglu (președinte onorific), Octavian Saiu (președinte), Monica Andronescu (vicepreședinte), Irina Ionescu (secretar general), Maria Zărnescu, Cristiana Gavrilă (membri) au acordat următoarele distincții:
Valeria Seciu, actriță cu vocație cehoviană, pentru rolul Ranevskaia din spectacolul Livada de vișini de A.P. Cehov, regia Alexandru Lustig, realizat la TVR
Andreea și Andrei Grosu pentru crearea unui spațiu cultural de referință al teatrului independent - unteatru
Irina Tapalagă pentru modul original în care a pus în valoare, prin expoziții, teatrul românesc în Festivalul Național de Teatru
Festivitatea de premiere a avut loc în Festivalul Național de Teatru, în cadrul evenimentelor la care au participă laureații (proiecția de film a spectacolului Livada de vișini, spectacolul The Sunset Limited, vernisajul Expoziției Shakespeare ad infinitum).
Sponsor Premiile Criticii 2016: FARMEXIM
Proiecţia specială de film „Livada de vişini”. O adâncă reverenţă Valeriei Seciu
În cea de-a treia zi a FNT, în 23 octombrie, iubitorii teatrului au fost invitaţi la un eveniment special: vizionarea proiecţiei de film Livada de vişini, după Anton Pavlovici Cehov, în regia lui Alexandru Lustig. Filmul a fost proiectat la Sala Atelier a TNB, într-o sală arhiplină. Au vorbit despre această realizare Marina Constantinescu, directorul FNT, Ludmila Patlanjoglu şi Demeter Andras. Este un proiect al Teatrului Naţional de Televiziune, o coproducţie TVR şi Fundaţia Teatru Contemporan, care a adus în această stagiune teatrală în faţa telespectatorului nume de referinţă ale teatrului românesc.
“Le mulţumesc în primul rând actorilor, pentru că fără ei, universul magic al acestei montări nu ar fi prins niciodată viaţă… Valeria Seciu este o Ranevskaia desăvârşită: ea se întoarce în timp, trecând uşor inconştientă prin anotimpurile propriei vieţi, regină a unei lumi care moare şi sclava unui suflet care va dăinui. O acriţă cu un timbru unic, divin… Ion Besoiu, o prezenţă care a făcut să vibreze într-un amestec de respect şi admiraţie întreaga echipă… Marian Râlea, un Gaev copil, un Gaev bătrân, un personaj la care mereu râzi cu un ochi şi plângi cu celălalt… Dan Aştilean, un mare actor, un Lopahin care ascunde sub forţa brută o mare sensibilitate… Ioana Anton are o mare puritate şi aceeaşi inocenţă… Andreea Bibiri, un “tanc” în variantă feminină… Anca Sigărtău a adus mister şi farrmec Charlottei Ivanovna… De la Cristian Stoian, directorul de imagine, am furat secrete ale luminii, ale televiziunii… Nu pot să nu-i mulţumesc profesorului meu de regie, Alexa Visarion, care mi-a transmis pasiunea pentru Cehov, dar şi conducătorului meu de doctorat, Ludmila Patlanjoglu”, se destăinuia Alexandru Lustig.
Această expunere în cadrul Festivalului Naţional de Teatru a celei mai noi variante de platou a capodoperei cehoviene, a fost un eveniment cultural ce se înscrie în seria acelor producţii valoroase ale Televiziunii Române care în orice timp au rămas valabile, dar mai ales semnalează importanţa Teatrului de Televiziune, ca pagină de memorie perenă a evoluţiei teatrului românesc. Puterea şi impactul social al Teatrului de Televiziune sunt de necontestat, iar producţiile de teatru în platou au însemnat un punct de rezistenţă a instituţiei, de la începuturi şi până în prezent.
Livada de vişini este, fără îndoială, unul din cele mai puternice şi mai „vizitate” texte dramatice scrise şi imaginate pe scenă vreodată, de la premiera sa din 1904 şi până în prezent.
Această inepuizabilă imaginare a ultimei piese scrise de Cehov a beneficiat, pe scena românească, de aportul unor nume de referinţă ale teatrului de la noi. Oricât de mari au fost numele regizorilor, ale actorilor, sau oricât de profundă a fost emoţia artistică a acestor spectacole, ele au rămas, însă, doar în memoria subiectivă a norocoşilor spectatori care au avut inspiraţia ori norocul să le vadă pe viu, în memoria mai mult sau mai puţin subiectivă şi aplicată a criticilor de teatru, în câteva fotografii sau afişe care pot fi zărite în evenimente speciale.
Dacă ne referim strict la producţiile de Teatru Tv – ultima Livadă... cehoviană îi aparţine regizorului Cornel Todea, o montare din 1975, în distribuţia căreia: Gina Patrichi, Fory Etterle, George Constantin, alături de alte nume importante de actori, dau carne puternicei istorii de viaţă imaginate de Cehov, în atmosfera creată de accentele muzicale ale lui Johnny Răducanu, decorurile lui Florin Gabrea şi costumele Doinei Levintza. Doar alăturarea acestor nume – şi putem avea un reper mental al desfăşurării confruntării dintre Ranevskaia şi Lopahin, al forţei metaforei acestui text dramatic. Faptul că mărturia este încă vie, prin pelicula realizată în studiourile TvR, constituie – dincolo de plăcerea artistică directă – un imens avantaj în înţelegerea evoluţiei în timp a teatrului românesc.
Versiunea Livezii de vişini propuse spre vizionare în cadrul Festivalului Naţional de Teatru şi semnată de regizorul Alexandru Lustig este şi ea o altă variantă a unei poveşti universale filmată în studiourile de teatru ale TvR. Desigur – publicul telespectator o va valida, îi va da valoarea cuvenită în memoria sa colectiv-subiectivă. Pelicula, însă, va rămâne ca un martor al gustului timpului lumii pe care o trăim, o referinţă a acelui „Acum” al teatrului, care ne-ar putea împiedica să ne însuşim fără rezerve ultima replică a piesei – ce îi aparţine lui Firs, care şopteşte: „A trecut viaţa, de parcă nici n-ar fi început...”
“Livada de vişini este călătoria lui Ranevskaia prin anotimpurile propriei existenţe, în căutarea unui paradis pierdut. Pentru mine, ca regizor, e o călătorie magică în compania unor actori uriaşi, în căutarea unui dramaturg genial – Cehov. Realizarea spectacolului în formă cinematografică, la TVR, naşte speranţa că această călătorie artistică nu se va încheia niciodată”, afirma Alexandru Lustig.
În lumea lui Shakespeare
La Teatrul Național „I.L. Caragiale”, Foaierul Sălii Studio găzduiește pe durata acestei ediții a Festivalului Național de Teatru expoziția Shakespeare ad infinitum, a Oanei Maria Cajal, expoziție de picto impulsuri, deschisă duminică, printr-un elegant vernisaj.
În prezența Marinei Constantinescu, directorul artistic al FNT, artista vizuală și dramaturgul Oana Maria Cajal și-a prezentat picto-colajele care compun expoziția și care pot fi văzute în aceste zile acoperind peretele de cărămidă, roșu englez, ca într-un joc grafic ce își poartă spectatorul prin lumea marelui Will.
„Mă bucur că m-am întors la Teatrul Național, deocamdată doar în foaier, dar sper să mă întorc și pe scenă”, a spus Oana Maria Cajal care a ținut să mulțumească directorului FNT Marina Constantinescu și curatoarei Irina Tapalagă. La final, Oana Maria Cajal a dedicat expoziția mamei sale, Balcica Măciucă, care nu a putut participa.
Tot în cadrul vernisajului, au fost citite și câteva rânduri de George Banu, care descriu lumea shakespeariană și, în consecință, lucrările expuse aici, pornind de la cuvintele „visul deformează”. „Ceea ce propune Oana Maria Cajal par să fie visele ei shakespeariene, reconstituite după ceasuri de insomnie, vise eterogene (...)”, este de părere George Banu.
La rândul său, Irina Tapalagă a ținut să mulțumească tuturor celor care i-au fost alături în construirea unor expoziții grele, dar pentru care a lucrat cu plăcere, în deplină libertate, și pe care le puteți vedea până la finalul lunii în Festivalul Național de Teatru. Este vorba, pe lângă expoziția Shakespeare ad infinitum, deschisă la Teatrul Național din București, de expoziţia de fotografie, grafică şi video Căciuleanu, găzduită de foaierul Sălii Mari a Teatrului Național, de expoziţia dedicată actorului Marcel Iureş – Atitudini, de la Kube Musette, de expoziţia de afişe ale celor mai bune spectacole jucate de-a lungul timpului pe scena Teatrului Act, care aniversează astfel 18 ani, și de instalaţia scenografului Dragoş Buhagiar, TransMutații, care vă așteaptă la Muzeul Național de Artă al României.
În cadrul FNT, în aceste zile, puteţi viziona
Spectacolul Iulius Caesar de William Shakespeare, regia: Silviu Purcărete se va juca astă-seară, la ora 18:00, în Sala Mare a Teatrului Național I. L. Caragiale; Pelicanul de August Strindberg, regia: Felix Alexa, este programat de două ori, miercuri, 26 octombrie, de la orele 17.00 și 21.00, la Teatrul Bulandra, Sala Toma Caragiu; iar Pour Toujours (În vecii vecilor)poate fi văzut joi, 27 octombrie, ora 22.00 și vineri, 28 octombrie, ora 18.00, la Teatrul Național, Sala Pictura.
Despre Iulius Caesar regizorul Silviu Purcărete declara: „Pe mine mă interesează poveștile filtrate de istorie. Chiar dacă sună simplist, dar lucrurile se repetă. În privința experiențelor umane istorice nimic nu-i nou sub soare. Sigur că Iulius Caesar poate fi o piesă contemporană. Evenimentele de acum două mii de ani s-au tot repetat timp de două mii de ani, în forme mai mult sau mai puțin asemănătoare. Așadar: nu mă interesează deloc actualizarea, dar un text important rămâne actual fără să trebuiască să-l actualizăm.”
„Simt că lucrurile ascunse sau dispărute provoacă în noi un impuls implacabil de a le căuta şi de a le reface. Fiecare dintre noi se naşte, se îndrăgosteşte, moare – dar cum ne trăim viaţa în tot acest timp?” – se întreba regizorul Dominique Serrand.
„Piesele lui Strindberg, cu toate că au fost scrise în urmă cu mai mult de 100 de ani, sunt și azi foarte moderne, tocmai pentru că sunt scrise de un om care a avut o viziune aproape apocaliptică a lumii în care trăim. Iar el și-a exprimat această viziune prin analiza relațiilor dintre personaje, prin descompunerea acestora, ca un fel de disecție pe viu al relațiilor umane duse la extrem. Strindberg era un geniu vizionar care a influențat enorm teatrul contemporan. Fără Strindberg teatrul nu ar fi arătat astăzi la fel, el a adus pe scenă fantomele ce ne bântuie pe noi toți, fantomele trecutului.” – preciza regizorul Felix Alexa.
Miercuri, 26 octombrie, la ora 19:00, şi joi 27 octombrie, la ora 20:30, sunteţi aşteptaţi la Sala Majestic a Teatrului Odeon, la o producţie a Teatrului German de Stat Timişoara, Fuchsiada după Urmuz, o instalaţie teatrală imaginată de Helmut Stürmer, asistat de Silviu Purcărete.
Costumele: Corina Grămoşteanu, Măştile: Ilona Varga-Járó, Decorul şi light-design-ul: Helmut Stürmer.
Un alt spectacol venit de la Teatrul German din Timişoara este Micul Prinţ de Antoine de Saint-Exupéry, în regia lui Peter Kerek. Decorul şi costumele: Iuliana Vîlsan. Poate fi vizionat vineri, 28 octombrie, cu două reprezentaţii de la ora 18.00 şi 21.00.
Weekendul este rezervat unui spectacol al Teatrul „Aureliu Manea” din Turda: La ordin, Fürher! de Brigitte Schwaiger, pus în scenă de Mihai Măniuţiu. Scenografia: Adrian Damian. Costumele: Claudia Castrase. Coregrafia: Andrea Gavriliu. Cu Maia Morgenstern în rolul titular.
Îl puteţi vedea , sâmbătă, 29 octombrie, la ora 19.00, şi duminică, 30 octombrie, la ora 17.00.
La Sala Studio a aceluiaşi teatru sunteţi invitaţi vineri, 28 şi sâmbătă 29 octombrie, la ora 18:00, şi, în afara Festivalului, duminică, 30 octombrie, de la ora 19.30, la producţia Teatrului Odeon, Kafka. 5 vise, după scrieri de Franz Kafka.
Scenariul, regia, decorul, coloana sonoră: Dragoş Galgoţiu.
Costumele: Lia Manţoc. Coregrafia: Răzvan Mazilu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
