După perchezițiile efectuate marți dimineață de procurorii Direcției Naționale Anticorupție, Cristian Popescu-Piedone a oferit primele declarații în fața locuinței sale din Bragadiru, susținând în fața ju...

„Sigur voi demonstra prezumția mea de nevinovăție, care există acum și trebuie să o duc până la capăt”, a spus Piedone, imediat după descinderile procurorilor DNA la domiciliul său.

Afirmația vine în contextul unei anchete anticorupție de amploare, ce vizează posibile fapte săvârșite de funcționari publici, în care numele fostului primar al Sectorului 5 este vehiculat.

După această intervenție a autorităților, Piedone a ieșit în fața presei și a susținut că este victima unor interese oculte deranjate de activitatea sa în fruntea ANPC: „De când sunt președintele ANPC, pot să fiu acuzat de orice, poate să mi se zică orice. Nu am făcut un trafic de influență, nu am luat un leu. Mi-am făcut datoria că am deranjat”, a afirmat acesta, adăugând că s-a lovit de presiuni constante din partea unor „corporații” și „mari operatori economici”.

Totuși, ceea ce a atras cu adevărat atenția în discursul său nu a fost auto-victimizarea, ci greșeala conceptuală cu privire la unul dintre principiile fundamentale ale dreptului penal: prezumția de nevinovăție. Piedone afirmă că o va „demonstra”, deși, din punct de vedere juridic, nu este nimic ce trebuie demonstrat de către cel acuzat.

Conform articolului 4 din Codul de procedură penală, „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă”, iar „orice îndoială se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului”. Cu alte cuvinte, prezumția de nevinovăție nu este un argument ce se susține prin efortul inculpatului, ci o garanție constituțională acordată acestuia de sistemul juridic. În mod ironic, Piedone ignoră tocmai faptul că această prezumție îl protejează în fața justiției, fără a fi nevoit să o „dovedească” personal.

În realitate, prezumția de nevinovăție este o instituție juridică ce transferă sarcina probei asupra organelor de urmărire penală. Nu inculpatul trebuie să-și dovedească nevinovăția, ci statul trebuie să-i dovedească vinovăția, și asta doar prin probe clare, administrate legal, într-un proces echitabil.

În dreptul românesc, acest principiu este recunoscut încă din Codul de procedură penală din 1968, iar în forma actuală, el se regăsește și în articolul 396, alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit căruia „condamnarea se pronunță dacă instanța consideră, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat”. Dacă îndoiala persistă, instanța este obligată să dispună achitarea.

Mai mult, la nivel constituțional, art. 23 alin. (8) din Constituția României stipulează fără echivoc că „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este nevinovată”.

Această protecție juridică a fost consacrată pentru prima dată prin Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului din 1789, document fondator al democrațiilor moderne, care prevede că „orice om trebuie considerat nevinovat până la probarea culpabilității sale”. Ulterior, principiul a fost reafirmat la scară globală prin articolul 11 al Declarației Universale a Drepturilor Omului, adoptate de ONU în 1948, care prevede că „orice persoană învinuită a fi săvârșit o infracțiune este prezumată nevinovată atâta timp cât vinovăția sa nu a fost stabilită într-un proces public cu asigurarea garanțiilor necesare apărării”.

Prin urmare, afirmația lui Piedone că ar vrea șă-și demonstreze prezumția de nevinovăție pare mai degrabă expresia unei confuzii între două lucruri distincte: pe de o parte, protecția legală de care se bucură orice cetățean acuzat până la o condamnare definitivă, iar pe de altă parte, dorința de a dovedi, în plan public și mediatic, lipsa oricărei fapte reprobabile.

Google News icon Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News