EXCLUSIV  Festivalul de la Salzburg, întâlnire estivală de neocolit pentru toţi melomanii

„Jedermann", un adevărat magnet

Festivalul, ce se va desfăşura până în 30 august, de o paletă extraordinară, cu muzică, teatru, literatură şi dans, a luat naştere în 1920, la iniţiativa lui Max Reinhardt, Hugo von Hofmannsthal şi Richard Strauss. Pe 22 august 1920, ei au prezentat în faţa Catedralei Saint Rupert un mister medieval, Jedermann (se mai numea şi „Despre moartea omului bogat"). Jedermann, bărbatul bogat pentru care în viaţă n-au contat decât valorile materiale, devine conştient de acest lucru abia în ultima clipă şi-i cere morţii o oră de răgaz pentru a se căi şi a păşi astfel în faţa lui Dumnezeu la Judecata de Apoi. În piaţa din faţa catedralei, gongul bate pentru ultima scenă din Jedermann.

Oraşul este asaltat de iubitorii muzicii

Spectacolul se joacă de atunci cu casa închisă, cu excepţia perioadei de domnie a lui Hitler, care nu-i iubea nici pe evrei, nici pe intelectualii vienezi. În toţi aceşti  ani, fascinaţia pentru Jedermann n-a secat nici o clipă, spectacolul fiind un adevărat magnet. Noua montare pare a-i fi sporit şi mai mult popularitatea. Publicul se aşază de la ora 17.00 la coadă, în smoking şi în rochie de seară, pentru a asista la drama cu „Jedermann". Cei mai apreciaţi actori ai vremii au interpretat de-a lungul timpului mult râvnitul rol al bogatului şi necredinciosului Jedermann pe esplanada Domului din Salzburg, ridicat în 1628.

Placido Domingo şi Anna Netrebko

În faţa statuilor gigantice ale sfinţilor Rupert, Petru şi Pavel, Doamna Moarte, în negru, vine să-l smulgă plăcerilor pe acest burghez egoist, îmbrăcat în alb. Acesta se căieşte şi diavolul cade într-o trapă spre hazul mulţimii. Cu siguranţă că o bună parte din spectatori îl cunosc şi îl apreciază pe Klaus Maria Brandauer pentru această partitură în care a evoluat şi a rămas celebru, interpretând acest rol şapte ediţii la rând, dar şi pentru rolurile din Mefisto, din Out of Africa, cu Merryl Streep şi Robert Redford, din James Bond cu Sean Connery. Brandauer, care a jucat roluri de magician, spioni, băieţi răi, persoane seduse de putere, povesteşte că era fascinat de acest personaj.

Doi ani mai târziu, festivalul îşi va lua dimensiunea lui adevărată, odată cu reprezentarea mai multor opere ale lui Mozart. În acea vreme, starurile muzicii clasice se numeau Bruno Walter, Arturo Toscanini, Wilhelm Furtwängler... Acestora le vor urma Lorin Maazel, Karl Böhm, Leonard Bernstein şi, mai ales, Herbert von Karajan, care a fost director din 1960 până la sfârşitul lui 1988. Timp de aproape 30 de ani, Karajan a dirijat festivalul cu o mână de fier, impunând un stil şi reabilitând reputaţia celei mai mari manifestări muzicale din lume. După preluarea conducerii de către Gérard Mortier în 1991, festivalul s-a deschis şi spre compoziţiile muzicale moderne şi către teatrul contemporan.

O mare de spectatori în faţa marelui ecran din Kapitelplatz

Încă din timpul lui Mozart, zecile de clopotniţe îşi făceau auzit glasul lor de-a lungul străzilor bordate de casele arogante ale aristocraţilor până la malurile Salzach-ului şi la zidurile puternice ale Alpilor bavarezi. Şi astăzi muzicieni plini de talent încântă trecătorii la colţul străzilor, consolându-i pe cei care n-au mai găsit sau n-au mai putut plăti un bilet la concertele festivalului oficial, „Festspiel". Salzburgul este oraşul muzicii, aşa cum Cannes este oraşul cinema-ului.

În ambianţa extraordinară a Centrului Istoric, seara aceştia se strâng în Kapitelplatz, pentru a asista la spectacole şi concerte unde, graţie colaborării între Radio Televiziunea austriacă (ORF Salzburg, Siemens Austria şi Unitel) şi unei tehnicii audio de ultimă oră perfecte, sunt proiectate pe un imens ecran spectacolele din interiorul sălii. E vorba despre un festival gratuit pentru toţi cei care nu au avut posibilitatea de a-şi cumpăra sau nu au găsit bilete.

Lady Macbeth din Minsk

Să intrăm în secretele oraşului. O frescă de la Muzeul de Istorie a Naturii aminteşte că, acum 10.000 de ani, un gheţar enorm a sculptat valea râului Salzach, presărată cu stânci. Pe una din stânci, pastorul Rupert cocoţează în secolul al VII-lea prima mănăstire. Acest uriaş zăcământ de sare va da numele oraşului. Fără această mină n-ar fi existat „Flautul fermecat", spunea Anne Holzner, arheolog. Sarea finanţa Universitatea.

Cecilia Bartoli în Ariodante

Un alt secret este legat de citadela Hohensalzburgilor, construită în 1077 şi întărită fără încetare de către prinţi-arhiepiscopi cu o colecţie de lanţuri prevăzute cu cuie, roţi cu lamă şi maşinării de zdrobit corpul, care vorbesc despre gustul epocii de a vedea suferinţa. Construită în secolul al XVII-lea, marea catedrală barocă răsună şi acum de cântece angelice. În vastele apartamente ale Palatului Rezidenţial al principilor-arhiepiscopi cânta la pian Mozart. Reşedinţa este o adevărată bijuterie a Centrului Istoric al oaşului. În fiecare an, de 25 iulie, tot oraşul e în sărbătoare, toată lumea se gândeşte la Mozart, acest geniu pe care n-a ştiut să-l recunoască la vremea lui şi care, fără pic de ingratitudine, îl îmbogăţeşte astăzi. Ţi se perindă prin faţa ochilor imaginile din „Sunetul muzicii", filmat aici, cu Julie Andrews şi Christopher Plummer, şi din pelicula lui Milos Forman, „Amadeus". De-a lungul timpului, renumiţi regizori precum Bob Wilson, Peter Stein, Peter Sellars, Peter Mussbach, Herbert Wernicke, Luca Ronconi, Robert Lepage, Patrice Chéreau au fost oaspeţii acestui important festival.

Cecilia Bartoli şi Kathryn Lewek în Ariodante

La Salzburg, de bun-gust este să păstrezi o anumită atitudine, să-ţi menţii eleganţa, rigoarea şi buna dispoziţie reţinută. Turistul care debarcă în jeans şi T-shirt trebuie să-şi cumpere degrabă haine, apoi el trebuie să înveţe să sărute mâna doamnelor, atunci când le salută, cu ochii în ochii lor. Sărutul nu trebuie să fie prea apăsat. Iar când îi salută pe domni, trebuie să-şi apropie călcâiele atunci când le strânge mâna, făcând o uşoară aplecare a corpului. Numai atunci va fi considerat un om de „bon ton". Există însă în ultimii ani un alt Salzburg, mai viu, mai vesel, mai comic, care, chiar dacă nu este hrănit cu muzică sacră şi clasică, atrage un număr impresionant de turişti mai tineri.

Anna Netrebko şi Ekaterina Semenchuk în Aida

Şi în această vară, Salzburgul a fost luat cu asalt atât pentru spectacolele de teatru, cât şi pentru cele de operă, pentru concerte.

Pe scena culturală internaţională, el este în primul rând cetatea Festivalului. În fiecare vară, Festivalul de la Salzburg transformă oraşul într-o imensă scenă.

Scenă din Ariodante

Localitatea cu în jur de 150.000 de locuitori devine pentru câteva săptămâni centrul lumii culturale. Staruri ca Anna Netrebko, Rolando Villazón sau Riccardo Muti atrag în fiecare an peste 250.000 de iubitori ai muzicii din întreaga lume, pe care îi aşteaptă peste 200 de reprezentaţii de operă, teatru şi concerte.

Riccardo Muti la pupitrul Wiener Philharmonik

Visul regizorului Max Reinhardt, care a fondat în 1920 Festivalul de la Salzburg împreună cu scriitorul Hugo von Hofmannsthal, cu compozitorul Richard Strauss şi cu alte personalităţi ilustre ale culturii vremii, a devenit realitate. În primul an, nu s-a jucat decât Jedermann, un mister, pe esplanada Catedralei, unde, de altfel se joacă de atunci în fiecare an. În 1922 a venit rândul primelor opere, toate de Mozart.  Apoi, Festivalul a câştigat în notorietate şi s-au jucat şi opere ale altor compozitori. În 1937, chiar înainte de Anschluss, a avut loc ultimul mare festival dinainte de război, marcat de personalităţile lui Toscanini, un antifascist, şi a lui   Bruno Walter, de origine evreiască.

Ariodante

În vara aceasta, cea de a 97-a ediţie a Festivalului de la Salzburg propune un program prestigios, entuziasmant pentru pasionaţii genului. Sub noua conducere a lui Markus Hinterhäuser sunt programate evenimente pentru toate gusturile, de la Mozart la Netrebko, Muti, Verdi la Filarmonica din Viena şi la Tobias Moretti, noul protagonist al spectacolului Jedermann.

Firul conducător al ediţiei, ales de Markus Hinterhäuser, este Hora puterii, urmărită prin câteva opere de mare impact:  Lear (până în 29 august), Wozzeck (până în 27 august), Aida de Verdi (până în 25 august), Lady Macbeth din Minsk (până în 21 august), Ariodante de Händel (până în 28 august), I due Foscari de Verdi, în versiune concert, cu genialul Placido Domingo,  Lucrezia Borgia de Donizetti (în 27 şi 30 august) sau La clemenza di Tito (până în 21 august).

Marianne Crebassa şi Florian Schuele în La Clemenza di Tito

În programul dedicat operei lirice sunt incluse cinci noi montări, trei semi-scenice şi două opere în concert.

Bettina Hering, căreia i-a fost încredinaţat teatrul în proză, a ales patru noi montări, un Jedermann complet reînnoit, cercetări teatrale şi lecturi.

Şi în secţiunea Concertelor, sunt programate execuţii prestigioase cum ar fi Uvertura Spirituală, Matineul Mozart şi serile de lieduri, cu creaţii de Pierre Boulez, Mozart sau Bruckner. Cele mai mari orchestre internaţionale sunt prezente la întâlnire. Concertele se desfăşoară în Palatele Festivalului, în Aula vechii Universităţi, în Sala Mare de la Mozarteum şi la Landestheater.

Matthias Görne şi Asmik Grigorian în Wozzeck la Festivalul de la Salzburg

Primul gong al Festivalului a anunţat o zi de animaţii în decorul baroc al oraşului. Seara, dirijorul american Kent Nagano a dirijat Corul şi Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii bavareze într-o compoziţie de Messiaen. Secţiunea de muzică clasică este o adevărată paradă de staruri: dirijorii Simon Rattle, John Eliot Gardiner, Mariss Jansons, violonista Anne-Sophie Mutter, Filarmonicile din Viena şi Berlin,pianiştii Evgeny Kissin, Maurizio Pollini, Martha Argerich.

Festivalul de la Salzburg este de neimaginat fără faimosul Jedermann de Hugo von Hofmannsthal. Piesa a fost reprezentată de peste 650 de ori în decursul unui secol şi poate fi considerată un simbol al festivalului. Anul acesta, în cadrul unei noi distribuţii, a fost aşteptată cu nerăbdre prestaţia lui Tobias Moretti, celebru actor austriac în rolul principal, rolul Lussuria revenindu-i actriţei Stefanie Reinsperger.

Nina Stemme şi Brandon Jovanovich în Lady Macbeth din Minsk

Festivalul liric a fost inaugurat cu La clemenza di Tito de Wolfgang Amadeus Mozart.

Evenimentul de vârf al ediţiei este, desigur, Aida de Giuseppe Verdi. Riccardo Muti, cel mai bun cunoscător al muzicii verdiene, a dirijat Filarmonica din Viena la Marele Teatru al Festivalului, iar Anna Netrebko a debutat în rolul Aidei. Regia îi aparţine videastei iraniene Shirin Nechat şi a primit din partea criticii aprecieri amestecate, mulţi considerând că a ratat ocazia de face din libret sau din muzică teatru, reproşându-i plasarea convenţională a personajelor în scenă, dansurile în contrasens sau limitarea mişcărilor protagoniştilor la ridicarea braţelor către cer. S-a spus că astfel s-a impietat şi asupra expresivităţii interpreţilor, deşi Anna Netrebko a dovedit o perfectă stăpânire a rolului, dând, încă de la prima arie, voce dilemei corneliene a prinţesei prizoniere, cu vocea sa puternică, care reuşeşte însă semitonuri excepţionale în aria Nilului şi în duetul final. Totul a fost perfect, “de la acutele clare şi expresive la notele grave învăluitoare, de la interpretarea dramatică la cea magnific lirică”, după părerea unui critic vienez.

Tobias Moretti în Jedermann

De o bună primire s-a bucurat şi evoluţia rusoaicei Ekaterina Semenchuk în rolul lui Amneris. Francesco Meli vădeşte, în rolul Radames, o nouă dimensiune a vocii sale, chiar dacă interpretarea nu este fără greş, mai ales în Celeste Aida. Remarcabilă Benedetta Torre în Marea Preoteasă.

În schimb, Riccardo Muti s-a întrecut pe sine. Wiener Philharmoniker a sunat minunat, ca întotdeauna, dirijorul evidenţiind fiecare instrument (corn, violoncel…) care susţine o linie vocală.

Nechatnu este singura de la Salzburg care a abordat o altă artă decât cea proprie. Desenatorul, cineastul şi gravorul sud-african William Kentridge a imaginat scenografia la Wozzeck, iar regizoarea greacă Athina Rachel Tsangari îşi face debutul în teatru cu o montare a piesei Lulu de Frank Wedekind.

La clémenza di Tito a fost prezentată într-o nouă punere în scenă, semnată de Peter Sellars şi avându-l la pupitru pe copilul teribil al muzicii clasice, dirijorul franco-rus  Teodor Currentzis, care s-a dovedit excepţională.

Anna Netrebko, o Aida perfectă la Salzburg

Regizorul american revizitează această ultimă opera a lui Mozart, din 1791, dedicată încoronorii regelui Boemiei Leopold II, care poartă ideile Secolului Luminilor şi proclamă clemenţa drept vitute esenţială a puterii.

Ritualul durerii este servit de câteva elemente de decor totemic – coloane de “basalt” sau plexiglas puse de George Tsypin – de luminile calde ale lui James F. Ingalls, ca şi de costumele multiculturale ale lui Robby Duiveman.

Opera abordează tragedia refugiaţilor, dintre care fac parte Sesto şi sora sa Servilia, salvaţi de Titus, asimilat de Sellars figurii mitice a lui Nelson Mandela.

Cu: Russell Thomas, Golda Schultz, Christina Gansch, Marianne Crebassa, Jeanine De Bique şi Willard White.

Wozzeck

Ariodante, opera lui Händel, pe adaptarea anonimă a unui libret italian al lui Antonio Salvi, vag inspirat de un episod din Orlando Furioso, care a făcut deja furori în luna iunie la Salzburg, având-o în rolul titular pe celebra mezzosoprană Cecilia Bartoli, este pe afiş din 16 până în 28 august. Este primul rol în travesti al mezzosopranei şi regizorul Christof Loy a conceput capodopera lui Händel ca pe o căutare a identităţii: eroul este bărbat sau femeie?

Înaintea fiecărui act se aude o înregistrare a Ceciliei Bartoli citind extrase din Orlando de Virginia Woolf. În timpul primei părţi a spectacolului, Ariodante este un războinic acoperit de glorie, îndrăgostit de Ginevra cu care urmează să se căsătorească. Pentru a-l întrupa, Cecila Bartoli poartă o armură, apoi un pantalon şi barbă care îi dă, oarecum un aspect de Conchita Wurst. Apoi, în urma unei capcane întinse de Polinesso, Ariodante cade pradă îndoielii, se simte vulnerabil şi îşi relvă latura de feminitate. Mezzosoprana îmbracă în acest context rochie, are părul despletit şi renunţă la barbă.

Opera este jucată în versiunea integrală, cu ansamblu de muzică şi de balet. Dansatorii sunt toţi bărbaţi, unii fiind însă îmbrăcaţi în haine femeieşti.

Scenă din noua producţie cu Jedermann

Reuşita regiei este dublată de distribuţia vocală excepţională. Nu se putea visa o alegere mai bună pentru Ariodante, începând cu Cecilia Bartoli în rolul titular, care este inegalabilă în lamentările arietelor, cântate cu multă blândeţe, uneori abia auzibile. Unul dintre momentele forte ale serii rămâne aria pe care o cântă beată, şi care relevă nebănuite calităţi actoriceşti. O revelaţie este şi Kathryn Lewek în rolul Ginevrei, cu un timbru cristalin şi luminos, o voce puternică, vocalize superbe. Restul distribuţiei este pe măsură. Un minunat Polinesso, personaj cinic, cântat de Christophe Dumaux cu acute metalice şi timbru bogat, şi o Sandrine Piau în Dalinda, deosebit de expresivă. Rolando Villazón încarnează un Lurcanio auster şi elegant. În fosă, orchestra Les Musiciens du Prince, al cărei mecena este Prinţul Alberto II de Monaco, plasată sub bagheta lui Gianluca Capuano, oferă o lectură rafinată, dar şi contrastantă şi dinamică a partiturii.

“Cu Ariodante întreprind o călătorie romantică în vis, prin prisma unor poeţi ca Ariosto şi Ossian, aşa cum Alice intră în oglinda magică a Ţării Minunilor. Aceste incursiuni prin peisaje fermecate sunt, de fapt, înrudite cu eu-l nostru cel mai profund. Această călătorie duce până în Scoţia”, afirmă Cecilia Bartoli. Dar nu este vorba despre Scoţia populară a vacanţelor, ci este o lume magică, romantică şi mistică, un voiaj al întoarcerii în timp. În secolele al XVIII-lea sau poate al XIX-lea.

Pentru Cecilia Bartoli, “Salzburgul este un oraş special în care arta în general şi mai ales muzica par o parte integrantă a vieţii cotidiene, a ocupaţiilor de fiecare zi ale locuitorilor. Am o mare dragoste şi stimă pentru Salzburg. De aceea reuşesc să exprim tot ce este mai bun în mine în acest oraş”.

În plus, “Senzualitatea muzicală a lui Händel derivă din senzualitatea vizuală, de parcă un tablou îşi găseşte corespondenţă în fiecare dintre ariile sale. Este o artă de cel mai înalt calibru şi de o imensă şi profundă putere emoţională, unită cu bucuria simţurilor şi o bună doză de umor. Aşa îl văd eu pe Händel al meu”, mărturiseşte celebra mezzosoprană.

Una dintre operele puternice şi profunde, care uluieşte întotdeauna publicul, este Lady Macbeth din Minsk, de Şostakovici, în care tenorul Brandon Jovanovich întrupează un Serghei viril şi lăudăros care o seduce fără scrupule pe Katerina Ismailova, interpretată de Nina Stemme. Se creează un contrast surprinzător între eleganţa, chiar luxul publicului salzburghez şi drama ce se desfăşoară pe scena festivalului în această operă creată în 1934 şi retrasă imediat de pe afiş, întrucât imoralitatea intrigii şi violenţa criticii sociale l-au “indispus” pe Stalin. Aşa cum arată şi titlul, crima din ambiţie formează trama unei poveşti dezolante, care antrenează în abis atât călăii cât şi victimele lor.

Căsătorită nefericit cu un negustor, supavegheată şi dorită de un socru despotic, frustrată că nu are un copil, Katerina Ismailova se lasă sedusă de Serghei, un bărbat fără scrupule care speră să facă avere datorită acestei legături. Pentru a-şi ascunde infidelitatea, ea îi va elimina succesiv pe cei inoportuni. Va sfârşi la ocnă, trădată şi umilită de amantul ei. Nu-i mai rămâne decât să dispară după o ultimă crimă…

La pupitrul Orchestrei Filarmonice din Viena va fi dirijorul Mariss Jansons, familiarizat cu această partitură, care reuşeşte să ritmeze acţiunea cu o interpretare somptuoasă, plină de senzualitate, dar care nu acoperă vocile.

Forţa vocală a Ninei Stemme în acest rol este spectaculoasă. La fel de convingători sunt, în rolul lui Serghei, tenorul Brandon Jovanovich şi Dmitry Ulyanov în cel al lui Boris, socrul tiranic.

Fidel tradiţiei marii opere ruseşti, Şostakovici încredinţează tablouri extraordinare Corului, când brutale, când pline de o nostalgie învăluitoarre. Iar regizorul Andreas Kriegenburg tratează coriştii ca pe adevăraţi actori.

Scenografia insistă asupra confortului mic burghez al camerei Katerinei, insulă de feminitate într-un univers ostil şi trist.

Festivalul de la Salzburg este unul al recordurilor. Sunt pe afiş 37 de reprezentaţii ale unui număr de 9 opere, 49 de reprezentaţii a 6 piese de teatru şi 75 de concerte din repertoriul simfonic, dar şi opere corale, muzică de cameră, recitaluri de pian, seri de lieduri. Se poate spune că într-o lună Salzburg oferă trei stagiuni complete ale unei Opere internaţionale, ale unei trupe permanente de teatru şi ale unei săli de concerte dintr-o mare metropolă.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News