În ultimele decenii, automatizarea a devenit promisiunea supremă a eficienței.
Tot ceea ce era cândva efort uman — calcul, decizie, control, execuție — s-a mutat treptat
într-o rețea invizibilă de algoritmi, interfețe și protocoale. În teorie, aceste sisteme trebuiau să
ușureze viața omului; în realitate, ele au început să-i înlocuiască gândirea.
Primul simptom al acestei schimbări este ruperea de sens.

Tot mai mulți oameni operează mecanisme pe care nu ei le-au conceput, și fără ca să
cunoască logica din spatele lor. Piloți, analiști, funcționari, operatori de sistem — toți devin
„deservenți” ai unui aparat pe care îl mânuiesc formal, dar nu îl înțeleg în profunzime.
Rutina înlocuiește judecata.

Catastrofa Boeing 737 MAX este, poate, cel mai dur exemplu: un sistem automat (MCAS),
introdus pentru a corecta o deficiență aerodinamică, a preluat controlul asupra avionului fără
ca piloții să înțeleagă exact mecanismul său. Rezultatul — două prăbușiri, sute de vieți
pierdute, și o industrie întreagă obligată să-și recunoască dependența față de automatizare.
Situația se repetă, în forme mai puțin dramatice, pretutindeni.

Sistemele informatice financiare, algoritmii de gestionare a traficului, chiar și aplicațiile
cotidiene din domeniul sănătății — toate creează iluzia controlului, dar erodează treptat
capacitatea umană de a înțelege ceea ce face.

Lanțul decizional devine o succesiune de acțiuni automate, în care omul este doar veriga care
apasă butonul.

II. Încrederea falsă

Al doilea simptom al fragilității decizionale este încrederea nejustificată în sistemul
automat.

Odată ce o mașină „știe să decidă”, omul se retrage, convins că precizia ei matematică este
superioară oricărei intuiții.

Criza financiară din 2008 a arătat cum întreaga lume s-a bazat pe modele matematice care
evaluau riscul în mod fals sigur. O funcție elegantă — Gaussian Copula — a devenit
fundamentul unor decizii de miliarde, aplicată de oameni care nu mai înțelegeau teoria, ci
doar rezultatul: „sistemul spune că e bine”.

Când modelele au cedat, s-a prăbușit nu doar o piață, ci o întreagă cultură a încrederii în
automat.

Aceeași credință oarbă s-a regăsit și în justiție, prin algoritmul american COMPAS, folosit
pentru a estima riscul de recidivă. Mii de sentințe au fost influențate de o formulă opacă, care
reproducea, fără control uman, biasurile trecutului.

Iar în 2010, bursele mondiale au trăit un „flash crash” fulgerător — o cădere de câteva minute
provocată de interacțiunea automată a algoritmilor de tranzacționare.

În toate aceste situații, decizia a fost delegată unui cod, iar responsabilitatea s-a evaporat.
Omul, liniștit de precizia digitală, a încetat să mai gândească la fondul problemei.
Ceea ce fusese cândva judecată, devine acum doar cunoașterea unei proceduri: apăsarea
corectă a butonului corect, la momentul prescris.

III. Fără antidot

Ficțiunea, ca întotdeauna, ne avertizează înaintea realității.

În filmul „O casă de dinamită” (2025, regia Kathryn Bigelow), o rețea de sisteme automate
militare scapă de sub control, declanșând un conflict nuclear în câteva minute.
O eroare locală, amplificată de încrederea în „propriul algoritm de protecție”, devine
catastrofă globală.

Este doar o poveste, dar una incomod de plauzibilă.
Lanțurile decizionale automatizate din domeniul militar, financiar sau energetic sunt deja atât
de complexe, încât nicio minte umană nu le mai poate supraveghea în întregime.
Iar în aceste sisteme, expresia „cui pe cui se scoate” își pierde sensul. Nu putem preveni
aplicarea mecanică a unei proceduri prin adăugarea unei alte proceduri.
„Antidotul” devine parte din boală.

De aici, concluzia, poate cea mai tulburătoare dintre toate: nu există un antidot tehnic la
fragilitatea deciziei automatizate.
Nicio reglementare, nicio dublă verificare, niciun protocol de siguranță nu poate înlocui
responsabilitatea vie a gândirii.

Singura formă de rezistență este luciditatea — acea vigilență morală care refuză să abdice în
fața confortului digital.
Nu e nevoie să ne temem de mașini, ci de ceea ce pierdem în noi înșine atunci când le cedăm
libertatea de a judeca.

Poate că adevărata întrebare a timpului nostru nu mai este „ce poate face inteligența
artificială?”, ci mai degrabă „cine mai gândește în locul nostru?”

În loc de sfârșit

Poate că cea mai potrivită încheiere este însăși fraza de la început: „cu ajutorul neprețuit al
lui ChatGPT 5.”

Un ajutor real, dar nu o substituire a gândirii — căci, așa cum s-a dovedit, am fost sprijinit să
gândesc mai limpede, nu în locul meu, ci împreună cu mine.

Google News icon Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News