Ce crede un român din Olanda despre protestele din România

Nemulțumirile românilor față de traiul tot mai greu nu a lăsat diaspora indiferentă. Este și cazul unui student român ce-și definitivează studiile la Universitatea Leiden, în Olanda, care ne-a trimis spre difuzare un material în care realizează o analiză a realității din perspectiva unui viitor specialist în Relații Internaționale și Diplomație.

Şansa noastră de revenire la normalitate

Articol de Vlad Badea

”De zece zile, societatea noastră cunoaşte, probabil, una dintre cele mai grave şi mai complicate mişcări de protest din ultimii ani. Neavând alte posibilităţi aici, în micul şi calmul oraş olandez Leiden, de a mă alătura conaţionalilor mei din România, am găsit de cuviinţă să aştern gândurile mele în articolul de faţă, care sper să ajungă să fie citit de cât mai mulţi români.

Am observat cum mişcarea de protest s-a născut spontan, cum a crescut şi cum diferite forţe politice au încercat să şi-o însuşească. Unii cred că protestele au legătură cu criză economică, mulţi alţii afirmă că ele se referă la atitudinea generală a Preşedintelui şi Guvernului. Eu sunt de părere că este vorba de ceva mult mai profund. Românii pe care i-am văzut manifestând în diferitele oraşe revendicau puncte, care începeau cu demisia Preşedintelui şi Executivului şi continuau cu transformări ample în planul clasei politice şi al funcţionării societăţii. Românii au ieşit în stradă frustraţi că în ultimele decenii au fost sistematic batjocorâţi şi dispreţuiţi de Putere, indiferent de culoarea ei.

Cauzele protestelor din aceste zile consider deci că sunt mai vechi. Ele reflectă disperarea unei societăţi care nu se mai regăseşte deloc în reprezentanţii ei şi deficitul funcţional al actualului sistem politic românesc. Desigur, o parte însemnată a răspunderii pentru mişcările de stradă aparţine clasei politice egoiste şi incompetente, dar vina cea mare găsesc că o poartă forma de guvernământ republicană care, prin Instituţia Preşedintelui, întreţine ciclul neîntrerupt al egoismului şi dispreţului faţă de cetăţean.

Propun românilor un exerciţiu analitic simplu, o comparaţie între instituţia monarhiei constituţionale şi instituţia prezidenţială republicană.

Dacă aşezăm în oglindă discursul oricărui şef de stat al României regale, de la Carol I, la Mihai I şi discursul oricărui înalt reprezentant al României republicane, de la Gheorghiu Dej, la Traian Băsescu, vom observa două lucruri nu opuse, dar diferite. Vom constata, în primul rând, că discursul Regelui gravitează mereu în jurul unor cuvinte-cheie care ţintesc la unitate, reconciliere şi apartenenţa la o comunitate mai largă în spaţiu şi timp istoric, precum „naţiune”, „popor” şi „dragoste de ţară” şi promovează virtuţi ca „demnitate”, „loialitate” şi „profesionalism”. Pe de altă parte, discursul Preşedintelui afirmă aproape întotdeauna preocupări politice sau economice imediate, de cele mai multe ori ambalate sub forma unor critici la adresa competitorilor politici (lideri, partide) sau instituţionali (Parlament, Guvern, Curte Constituţională etc.).

În faptă, atât Regele, cât şi Preşedintele, nu fac altceva decât să pună în exerciţiu conţinutul mesajului lor. Astfel, monarhul neutru şi echidistant acţionează ca un liant social, recompensând ceremonial elitele intelectuale şi profesionale, pe când Preşedintele unelteşte continuu împotriva adversarilor săi, reali sau închipuiţi, pe care încearcă să-i ţină deoparte de Putere, din raţiuni electorale. Mai simplu spus, relaţia celor doi cu Puterea poate fi tradusă ca „sharing is caring” pentru Rege şi „divide et impera” pentru Preşedinte şi aceasta nu pentru că primul ar fi de la natură înger, iar celălalt demon, ci pur şi simplu deoarece cadrul constituţional încurajează asemenea atitudini. Regele nu are nevoie să concureze cu nimeni pentru a-şi păstra poziţia în stat şi, nefiind supus la o presiune de acest fel, îşi exercită prerogativele aşa cum sunt ele aşezate în legea fundamentală. Preşedintele, în schimb, trebuie să lupte permanent ca să-şi păstreze mandatul, de cele mai multe ori fiind nevoit să recurgă la gesturi incalificabile pentru un om de stat, încălcând constituţia şi bunul simţ.

În acest context, nu este prea dificil să înţelegem de ce românii, în nenumăratele lor manifestări publice, evocă cel mai des numele Regelui Mihai şi nu pe al oricărui alt şef de stat, în viaţă, al României. Pentru că legătura dintre popor şi reprezentantul său, pentru a fi solidă, trebuie să treacă dincolo de politică. În fond, noi toţi suntem români şi ne definim ca atare în virtutea unor parametri care nu au a face cu liberalismul, conservatorismul ori social-democraţia, ci cu istoria, limba, cultura şi tradiţiile. Iar exponentul cel mai bun al acestora din urmă este Regele, nu Preşedintele.

Din păcate, Coroana care a dat cândva strălucire statului român şi pe care generaţiile trecute au obţinut-o prin sacrificiul suprem, zace astăzi într-un muzeu. Pupitrul de la care odinioară se adresau regii noştri a fost, este şi va fi, probabil, în continuare ocupat de persoane care nu au pregătirea profesională să o facă. Rând pe rând, un electrician, un ucenic de cizmar, un inginer hidrolog, un geolog şi un marinar au demonstrat profesional care sunt limitele prezidenţialismului.

Şansa pe care o avem acum este de a închide în sfârşit o lungă şi dureroasă paranteză istorică şi de a ne continua drumul firesc spre modernitate aşa cum l-am lăsat în 1947. Singurul obstacol pe care trebuie să-l depăşim este egoismul. Dacă o vom realiza, democraţia noastră va fi stabilă, puternică şi matură.”

Leiden, 22 ianuarie 2012

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News