Coronavirus - COVID 19
România în stare de alertă
-
confirmate
-
vindecate
-
decese
Sună-ne (Luni - Vineri, 09:00 - 18:00) sau scrie-ne la numărul 0772.264.642 sau la adresa de e-mail redactia@dcnews.ro și pune intrebări despre coronavirus, situații sociale, medicale, suport psihologic. Semnalează situații deosebite.

Alegerile americane între revoluție și restaurație

FOTO AGERPRES
FOTO AGERPRES

În 1814, rămas singur în fața ostilității tuturor puterilor europene, Napoleon I, împăratul Franței, ridicat pe valul revoluției, este obligat să abdice, iar regimul monarhic este restaurat sub Ludovic al XVIII-lea de Bourbon. Spectacolul oferit de alegerile americane din anul de grație 2020, cu confruntarea, nu numai la urne, ci și în tribunale și pe stradă, ba chiar și în media internațională și între cancelariile europene, dintre Donald Trump și Joe Biden, sugerează repetarea istoriei. Numai că, dacă în 1814 a fost tragedie sau epopee, în 2020 este comedie sau satiră. Ceea ce au cu adevărat în comun democrații lui Biden de azi cu bourbonii de atunci este că, la fel cu aceia, potrivit expresiei lui Talleyrand, „nu au uitat nimic și nu au învățat nimic”.

DONALD TRUMP, ÎNTRE ROMULUS CEL MARE ȘI LIVIU DRAGNEA

 

În piesa de teatru Romulus cel Mare, dramaturgul elvețian Friedrich Dürrenmatt îl prezintă pe ultimul împărat al Romei ca pe unul care, spre disperarea demnitarilor imperiali (corespondent a ceea ce azi, în SUA, se numește „establishment”), înțelegând că imperiul este condamnat de istorie, refuză să mai ia măsuri care să amâne deznodământul, oricum inevitabil, și se dedică unei activități mai practice, respectiv creșterea găinilor.

Cam acesta este modelul pe care l-a întruchipat Donald Trump ca președinte al SUA. O observa și Henry Kissinger când spunea că Președintele Trump este unul din acei oameni care sunt chemați să încheie o epocă istorică, în speță el trebuind să renunțe la unele pretenții pe care America le formulase până atunci în calitate de arhitect și jandarm al ordinii mondiale. Este foarte posibil ca să nu fi fost conștient de asta și poate chiar să nu își fi dorit un asemenea rol, dar în fapt l-a îndeplinit cu conștiinciozitate și tocmai asta i s-a reproșat. Comicul își are sursa în eventuala diferență dintre grandoarea gestului și ignorarea semnificației sale.

Dincolo de aceast, fapt este că nu a pornit nici un război și a încercat să aducă acasă militarii americani de pe unde erau risipiți prin lume. A pus NATO la pământ. A diminuat puterea UE, printre altele susținând Brexitul și, în general, suveranismul membrilor acesteia. A eliberat aliații europeni de sub tutela americană. A lăsat Rusia să revină în Orientul Mijlociu pentru a păstra ordinea acolo în locul Americii. A încercat să scape de grija Israelului, impulsionând acorduri diplomatice și economice între acesta și statele arabe. A căutat să facă pace cu talibanii și cu Coreea de nord. A încurajat formarea unui bloc est-european situat între Marea Baltică și Marea Adriatică, apt a apăra suveranitatea statelor componente fără a se recurge la garanțiile americane. A urmărit să repatrieze și reamericanizeze capitalul industrial american plecat să facă profituri în alte țări (cu precădere în China).  Pe planul valorilor culturale și al drepturilor omului, administrația Trump a renunțat la americanizarea lumii și, acceptând pluralismul modelelor și tradițiilor culturale, a încercat să naționalizeze America, încurajând,  cel puțin în discurs, celelalte națiuni să se redescopere pe sine, să se iubească pe sine și să fie mândre de ele însele.

Donald Trump nu s-a apucat să crească găini, dar a construit ziduri. (Dacă nu va apuca să le termine el, probabil că le vor termina cei la frontiera cu care au fost amplasate, ca mijloc de protecție împotriva virușilor politico-ideologici americani.) La propriu și la figurat el a readus la ordinea zilei izolaționismul și protecționismul, înțelegând sau numai intuind că „visul american” și-a epuizat atractivitatea și că americanii trebuie să redevină productivi și competitivi, iar nu să trăiască doar pe datorie. El nu a renunțat la imperialism, dar a tins spre a înlocui universalismul imperial cu imperialismul național / naționalismul imperial.

Nu trebuie să ne înșelăm! Administrația Trump nu a propus o Americă smerită, generoasă sau democrată. Cel puțin pe plan extern, respingând multilateralismul, nici nu s-a pus problema participării la construcția unei democrații globale. A face America măreață din nou a însemnat, pe de o parte, negarea structurilor oligarhice transnaționale, în care s-au transformat sau s-a perceput a se fi transformat organizațiile internaționale, și, pe de altă parte, punerea SUA în situația de a învinge în orice concurs bilateral, în orice confruntare unu la unu. De aici strădania de a opri ascensiunea Chinei, nu numai prin acțiuni directe (embargouri și sancțiuni), ci și prin transformarea aliaților ei în adversari, de a împiedica formarea unor alianțe care s-ar fi putut opune Americii, cum ar fi cea ruso-germană, de a stimula formarea unor alianțe rivale care să se supravegheze și să se neutralizeze reciproc, sau de a slăbi atât de mult pe eventualii membri ai unor potențiale alianțe încât suma puterii lor să nu depășească puterea americană.

Astfel, Donald Trump a dus secolul Americii – al SUA ca superputere globală – spre finalul său.

Antiglobalismul trumpian a afectat însă oligarhia birocraților americani și clanurile politice americane născute, ridicate și perpetuate în condițiile „ordinii mondiale americane”. Chemate a se supune unei ordini naționale și a înțelege că vremea hegemoniei americane a trecut, acestea s-au refugiat în subteran, formând o putere ocultă, căreia i s-au asociat oligarhia mediatică și cea academică, neo-marxiste, precum și vechiul complex militar-industrial, neo-conservator.

Acest adevărat „stat subteran” a subminat, prin toate mijloacele, inclusiv și în special cele ilegale și imorale, orice efort al Casei Albe de a-și pune în aplicare politicile. În timp ce Trump încerca să naționalizeze și civilizeze, este drept într-o manieră nu tocmai civilizată, capitalul global, puterea ocultă globală, în genere, scăpate, prin efectul universalismului circumscris de pax americana, de sub controlul democratic național, a cincea coloană a acestei oculte globale săpa din interiorul SUA la temelia administrației legitimate democratic.

Din păcate Donald Trump nu a avut nici priceperea, nici stilul potrivit, nici echipa, nici inspirația în a construi echipa și chiar nici tăria voinței necesare pentru o asemenea răsturnare revoluționară. Personaj histrionic, obișnuit cu stilul frust al mediilor de afaceri și nu cu bizantinismul practicilor politice, în mare măsură egocentric și narcisist, fără experiență politico-diplomatică, el s-a oferit ca un adevărat berbec de jertfă celor care au vrut să bage în capul mulțimii că are drept președinte un clovn iresponsabil, incult, macist și rasist, cu comportamentul unui elefant ajuns în magazinul de porțelanuri.

În acest sens și păstrând proporțiile, lui Donald Trump i s-a aplicat aceeași strategie a diabolizării care i-a fost aplicată și lui Liviu Dragnea. Și la fel cum s-a petrecut cu Liviu Dragnea, Donald Trump nu a știut să folosească la timp puterea din dotare spre a strivi opoziția „statului subteran” care cerea drepturi specifice democrației pentru a le utiliza într-un joc complet nedemocratic. Când a vrut să o facă, a fost mereu prea târziu și prea puțin. Astfel s-a trezit singur împotriva tuturor și în imposibilitatea de a duce până la capăt măcar unul dintre proiectele sale. Morala este că revoluțiile nu se fac cu jumătăți de măsură.

 

BIDEN / HARRIS SAU SCHIMBAREA SCHIMBĂRII PRIN NESCHIMBARE

 

Nu putem vorbi despre Joe Biden decât ca despre racheta purtătoare a focosului nuclear desemnat nu doar de statul subteran american, ci de întreaga internațională globalistă, pentru a face America să fie iarăși ceea ce a fost și mai mult decât atât. Aceasta este Kamala Harris.

De fapt, aceste alegeri au fost vice-președințiale. Ceea ce „grupurile de susținere” ale candidaților principali au lăsat să se înțeleagă este că nici unul dintre aceștia nu ar fi urmat să își termine mandatul, locul lor fiind luat, în cazul victoriei republicane, de mult mai moderatul și predictibilul Mike Pence, adept al unui „naționalism luminat”, respectiv, în cazul victoriei democrate, de mult mai radicala Kamala Harris, partizana unui „internaționalism socialist cu față americană”.

Așadar, cuplul Biden / Harris promite în același timp o restaurație, ca un recul necesar elanului pentru un nou salt înainte revoluționar. În acest sens, nici una dintre vechile idei ale principalelor dinastii politice americane post bipolare (clintonistă, bushistă, obamistă) nu a fost uitată: SUA trebuie să redevină „imperiul necesar” care garantează pacea lumii prin forța sa militară în schimbul liberalizării comerțului și acceptării modelului său cultural, incluzând viziunea sa asupra drepturilor omului, ca unicul valabil și universal obligatoriu. America ar reveni astfel la statutul de „salvator” / „mântuitor” universal, cei salvați urmând să obțină „pământul promis” pe care să trăiască fericiți în veacul veacurilor, iar cei damnați să fie trimiși a arde în focul gheenei neo-coloniale sau neo-imperiale. Pe scurt, avem de a face cu reabilitarea neo-conservatorismului și a neo-liberalismului.

Aceasta s-ar asocia cu o restructurare fundamentală a societății americane, în spiritul mișcărilor neo-anarhiste Black Life Matter și Antifa. Organizarea socială tradițională, liberală și inegalitară, ar urma să fie înlocuită cu una autoritară și egalitară; așa cum era în fosta URSS, care ar renaște astfel pe malul vestic al Atlanticului. O asemenea ambiție dovedește că bourbonii transatlantici nici nu au învățat nimic din experiența ultimelor decenii, care a arătat că ingineriile sociale sunt sortite eșecului, că modelele culturale nu pot fi transplantate, că democrația nu poate fi exportată (ci numai dictatura), că lipsa de libertate omoară inițiativa și egalitarismul oprește progresul. Tocmai de frica unor asemenea derapaje, care împinseseră imperiul lor pe marginea prăpastiei, americanii au adus la putere cu patru ani în urmă un președinte anti-sistem – Donald Trump.

Întrebarea care se pune este cât din amintitul „program” va putea fi aplicat de administrația Biden / Harris, știind că aceasta, dacă va deveni realitate, va avea în primul rând de rezolvat problema ingrată a pandemiei Covid 19 și a crizei economice consecutive ei, pe fondul unei nervozități sociale pe care entuziasmul schimbării de domnie – schimbarea domnilor, bucuria nebunilor – nu o poate calma? Răspunsul scurt este că roata istoriei nu poate fi întoarsă înapoi.

 

LAPTELE VĂRSAT NU POATE FI ADUNAT ȘI NICI ISTORIA ÎNTOARSĂ DIN DRUM

 

Singurul pas care se poate face relativ rapid este revenirea SUA în tratatele internaționale privind încălzirea globală. Ceea ce ar fi bine pentru omenire, dar pune o povară suplimentară pe umerii economiei americane și așa greu încercate. Or, nimic nu împinge mai mult pe cetățeanul american în melancolie decât lipsa creșterii economice și micșorarea profitului din afaceri.

Sub amenințarea acestei melancolii, pasul promis va fi ezitant. Iar aceasta tocmai pe când China, după ce a ajuns la un nivel de dezvoltare economică de prin rang, este nu numai dispusă, ci și doritoare să devină prietenoasă cu mediul înconjurător. Pornind de aici, Președintele Xi Jinping a făcut deja unele oferte de nerefuzat UE. Până când America va termina numărătoarea voturilor, un acord chino-european pe această temă, la care, probabil se va asocia și Rusia, va implica Washingtonul într-o cursă de natură a-i crea, printr-o reacție în lanț, severe tulburări lăuntrice.

Dar pentru că veni vorba de China, ce noutăți va aduce administrația Biden / Harris în raporturile cu aceasta, raporturi purtate de administrația Trump la cotele războiului economic și în pragul confruntării militare? Ar ieși China de pe agenda îngrijorărilor prioritare ale Casei Albe și centrul de interes al politicii externe americane ar reveni în Atlantic? Teoretic, s-ar merge spre destindere, dar regiunea indo-pacifică va rămâne prioritară, lăsând Orientul Mijlociu și Europa, în această ordine, pe planuri secundare. Nu are cum fi altfel.

Evitarea confruntării cu China, nu doar o putere globală emergentă, dar și, ca urmare a erorilor politice americane, o putere globală pe cale de a deveni, în pofida tradițiilor ei, naționalistă, presupune renunțarea SUA la pretenția de a fi prima putere a lumii; fie ea și prima dintre egali. Or, un asemenea pas este incompatibil cu ideea „cetății de pe munte”, esențială în viziunea globalismului democraților americani. Deci, rivalitatea cu China va continua, iar disputa pe terenul drepturilor omului chiar se va înteți.

În consecință, SUA se va întoarce la aliații europeni și la Rusia spre a stăvili elanul chinez. Restabilirea legăturilor transatlantice avariate de Donald Trump, este una dintre promisiunile cuplului Biden/Harris. Dar mai vor, oare, europenii (mai exact vest-europenii) să își lege destinul de America și mai pot ei avea încredere în solidaritatea americană după ce au constatat că lozinca „America first!” („America înainte de toate!”) face atât de efemeră empatia Americii și că este incompatibilă cu lozinca „Deutschland uber alles!” („Germania deasupra tuturor!”)?

UE își pune acum problema unei politici comune de apărare și a unei armate europene, fără legătură cu NATO. De asemenea, pentru UE Rusia nu mai este o amenințare, ca pe timpul Războiului Rece. În schimb, pe de o parte, UE începe, la rândul său, să fie îngrijorată de creșterea competitivității economice, îndrăznelii geopolitice globale și sentimentelor naționaliste chineze, dar pe de altă parte, are nevoie de piața chineză unde, retragerea americanilor îi creează mari oportunități. Prin urmare, o abordare comună europeană a Chinei, ideal coordonată cu Rusia, apare a fi o formulă net superioară aceleia a alianței cu SUA pe frontul anti-chinez.

Ce se va întâmpla însă în legătură cu NATO și în relația cu Turcia neo-otomană?

Administrația Biden / Harris va dori în principiu refacerea coeziunii NATO, revenind, probabil, la principiul „împreună, dacă se poate, singuri, dacă este nevoie”. Un NATO fără Turcia este, însă, ca un avion bimotor cu o aripă ruptă, și cu motorul aripii încă bune (cea formată din țările baltice) gripat.

Pe ce bază va putea discuta o administrație pro-LGBTQ cu un Erdogan având Coranul în mână. Îl va expulza administrația susținută de George Soros, în loc de bacșiș, pe Fethullah Gulen, acest Soros musulman din Penssylvania, bănuit de a fi orchestrat acum câțiva ani lovitura de stat împotriva „sultanului” de la Ankara? Greu de crezut. În aceste condiții cauza kurdă va rămâne fără sprijin la Washington.

Cum se va plasa, însă, SUA în disputele turco-greacă și turco-franceză? Oricum ar face-o (deși este greu de crezut că Washingtonul ar putea renunța la salvarea parteneriatului cu Turcia, de dragul Greciei, Ciprului sau Franței), coeziunea internă și eficiența externă a NATO sunt la pământ. După ce că frontul baltic era deja de neapărat, acum frontul mediteraneean va fi spart, iar cel pontic va rămâne dominat de o antantă ruso-turcă greu de contrabalansat.

Alianța ar putea supraviețui numai dacă ar deveni globală, dar Germania și Franța nu vor accepta așa ceva, ele preferând, cum am spus deja, o armată europeană și o politică de apărare europeană comună. Administrației Biden / Harris nu îi va rămâne decât să organizeze funeralii glorioase și să se îndrepte spre Moscova, în condițiile în care, fără NATO, își va pierde dreptul de control și intervenție în politica europeană. Adică va face exact ceea ce voia și începuse să facă administrația Trump, cu deosebirea că aceasta aborda chestiunea turcă și medio-orientală din perspectiva realismului politic, în timp ce cuplul Biden / Harris o va face din cea neoconservatoare, împingând astfel Turcia în brațele Rusiei.

Probabil că tratatul de neproliferare a armei nucleare cu Iranul va fi revigorat. Asta este fezabil și, potrivit unor teorii greu de ignorat, pozitiv. Consecința va fi înstrăinarea lumii arabe (în special sunnite) și accelerarea apropierii acesteia de Israel, cu uitarea cauzei palestiniene. Fix așa cum o dorise Donald Trump. Diferența va fi că în raporturile cu Teheranul, de la care se vor putea obține concesii mai mici, Washingtonul va reintra la remorca europenilor.

Cu dezarmarea Coreii de Nord lucrurile vor rămâne așa cum sunt. Singura șansă va fi valorificarea deschiderilor operate, poate imprudent și stângaci, dar cu curaj și viziune de Trump. Ceea ce nu va aduce mult confort Coreii de Sud și Japoniei.

Se vor întoarce din Asia industriile americane delocalizate, în casa lor americană unde investitorii albi vor trebui să sărute bocancii traficanților negri (căci nu despre afroamericanii care au votat pentru Trump este vorba)? Nici pomeneală! De acolo unde politica fierbe, capitalul fuge. Administrația Biden / Harris va fi deci obligată să impună din nou legea și ordinea împotriva anarhismului BLM. Cum? Așa cum a încercat să o facă administrația Trump.

Vor fi menținute barierele tarifare menite să reechilibreze balanța comercială cu China, să modereze profiturile europene sau să sancționeze proiectele ruso-germane? Dacă da, de unde banii pentru America socială promisă? Din creșterea impozitelor? Atunci va fi obligatorie abrogarea celui de al doilea amendament (cel care spune că fiecare cetățean are dreptul să poarte armă) și de un Abraham Lincoln, mai degrabă decât de un Joe Biden. Iar dacă asemenea măsuri nu vor fi luate, mulți se vor întreba de ce a fost nevoie să plece Donald Trump.

 

ALEGERI POLITICE SAU GEOPOLITICE, AMERICANE SAU GLOBALE?

 

Cât despre România, ea nu va cunoaște nici o schimbare de situație. Colonie germană la malul unui lac ruso-turc, rămasă între marile linii ale unor fronturi părăsite, va solicita Washingtonului, pentru o planificare politică adecvată menită a o readuce în tabăra americană, un timp de reflecție pe care acesta nu îl are. Prin urmare, ea va fi lăsată în grija tinerilor diplomați responsabili de spațiu de la Departamentul de Stat, care vor pune politica românească pe pilotul automat, sub supravegherea cotidiană directă a unui alt Klemm, Gitenstein sau Zuckermann.

Ceea ce confirmă că istoria va merge înainte indiferent de locatarii Casei Albe. Steaua Americii coboară, în timp ce soarele Asiei răsare.

De ce atunci, dacă tot nu se schimbă mare lucru în lume, liderii vest europeni (dar probabil și cei chinezi, care, deși resping neoconservatorismul, sunt interesați de o ordine globală multipolară, mai degrabă decât de un concert al națiunilor) au susținut în aceste alegeri, care nu au fost naționale, ci globale, și nu politice, ci geopolitice, formula „democrată”? De fapt, cuplul Trump/Pence nu s-a luptat cu cuplul Biden/Harris, și nici republicanii cu democrații, ci națiunea americană cu forțele globaliste din SUA și din întreaga lume.

Răspunsul este foarte simplu. Pentru că una este dispariția Americii ca superputere globală sub o administrație globalistă, ea devenind astfel o putere mai mică sau un centru de iradiere cu forță de atracție mai slabă, într-o ordine globală, adică sub o guvernare supranațională, și alta aceeași dispariție în condițiile în care superputerea globală este succedată de o superputere națională, capabilă să aspire la câștigarea locului întâi în concursul națiunilor.

Oricum ar fi, se vede bine că superputerile nu sunt nemuritoare; dar când mor, o fac greu și urât.

Când Napoleon I părăsea scena istoriei, tragedia împăratului prefața un secol de pace. Când America își abandonează primatul, comedia alegerilor americane anunță un timp al confruntării în căutarea ordinii pierdute.

Acest articol reprezintă o opinie.

Ultimele materiale video - DCNewsTV.ro

Te-ar putea interesa

Get it on App Store Get it on Google Play







Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2020 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate. DCNews Proiect 81431.

Comandă acum o campanie publicitară pe acest site: publicitate@dcnews.ro


nxt.23
YesMy