EUROPA GERMANĂ S-A NĂSCUT LA AACHEN
La timpul respectiv scriam că tratatul cu pricina „ordonează nucleul dur al unui imperiu în care celorlalte state le rămâne doar opțiunea supunerii, urmând să li se atribuie statut de satelit în diferite grade”.
Tot atunci observam că locul ales pentru eveniment era plin de simbolism. Aachenul fusese capitala imperiului lui Carol cel Mare (Charlemagne), dar și orașul unde erau încoronați împărații Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. Apropoul cel mai subtil se leagă însă de împrejurarea că tot la Aachen, în 1818, Franța post napoleoniană era adusă în situația de a se alătura Sfintei Alianțe formată de monarhiile europene conservatoare (Imperiul Rus, Imperiul Habsburgic și Regatul Prusiei) care îl învinseseră pe Napoleon I și care se legaseră să intervină pentru a pune capăt oricărei încercări de a aduce ordinea democratică în Europa. Prin urmare, noul tratat se năștea acolo unde se întâlneau amintirea gloriei imperiale germane cu cea a umilinței franceze.
Așa cum altădată Charlemagne, rege al francilor și longobarzilor, după încoronarea ca împărat la Roma, ceruse Împăratului roman de la Constantinopol confirmarea împuternicirii de a guverna teritoriile apusene ale Imperiului roman, altminteri aflate sub controlul său efectiv, așa și autoprocalmații protagoniști ai noului imperiu carolingian i-au invitat la ceremonia de la Aachen pe reprezentanții principalelor instituții politice ale UE (Consiliul European, Parlamentul European, Comisia europeană și Consiliul UE), pentru ca prin această prezență să le confirme legitimitatea europeană și astfel să confere autoritate puterii lor asupra Europei germane.
Reprezentanții în cauză, președinți ai instituțiilor respective în conformitate cu tratatele europene, trebuiau să fie domnii Donald Tusk (Consiliul European), Antonio Tajani (Parlamentul European), Jean-Claude Iunker (Comisia Europeană) și premierul român Viorica Dăncilă (Consiliul UE). Ei bine, în ciuda acestui fapt, cuplul Merkel-Macron, în locul Vioricăi Dăncilă, l-a invitat pe Președintele Klaus Iohannis, fost primar de etnie germană (sas) al orașului transilvan Hermannstadt (în românește Sibiu) și președinte-fondator al Forumului Democratic al Germanilor din România (FDGR), oficial asumat ca succesor al Grupului Etnic German (GEG); acesta din urmă subiect extrateritorial al Reichului nazist, desființat prin Convenția de armistițiu dintre România și puterile aliate și interzis prin Tratatul de Pace, la finele celui de al Doilea Război Mondial. Abaterea, absolut conștientă, de la prevederile legislației europene avea o încărcătură simbolică pe care cei mai mulți au ignorat-o la timpul respectiv. Ea s-a limpezit acum, cu prilejul Summitului UE de la Sibiu.
O ROMÂNIE PREA MARE PENTRU EUROPA GERMANĂ
Simbolistica la care mă refer ne proiectează înapoi în anii 1990 și ne obligă să revizităm cu gândul politica reală a Germaniei de după căderea zidului de la Berlin și reunificarea sa.
În martie 1990, la Târgu Mureș izbucneau aparent fără nici un motiv violențe între români și maghiari. Ziariști occidentali care își rezervaseră din timp camere la hotelurile locale cu vedere către piețele în care urmau să se desfășoare confruntările cele mai violente (!!), au relatat evenimentele cu o rea credință patentă aruncând întreaga vină pe umerii românilor. Cazul Dănilă Cofariu-Pal Czereszniesz avea să devină celebru și vor trece șase ani până va fi închis.
În context se punea întrebarea dacă Transilvania nu trebuia cumva desprinsă de România pentru a se garanta securitatea minorității maghiare? Dacă se putea dezmembra ea URSS (ceea ce avea să se întâmple ceva mai încolo, dar pentru cunoscători plutea deja în aer), de ce nu s-ar fi putut dezmembra și România?
Evenimentele de la Târgu Mureș au fost prima încercare de dezintegrare a unei națiuni central / est europene după dispariția ordinii mondiale bipolare. România a rezistat (grație liderilor politici de atunci, care ulterior au cunoscut sau s-a dorit să cunoască pușcăriile), dar cele întâmplate aici au reprezentat o repetiție pentru ceea ce avea să se petreacă cu Cehoslovacia și, cu mult mai tragic, în Iugoslavia. (Tot astfel cum Piața Universității, unde s-a interpretat scenariul „golaniadei”, a fost poligonul de încercare pentru revoluțiile colorate de mai târziu, dintre care cea mai cunoscută este cea a Maidanului de la Kiev.)
Dacă nu s-a aflat în mod direct în spatele celor petrecute la Târgu Mureș, deși unele indicii în acest sens se pare că există, în orice caz Germania le-a putut privi ca fiind congruente cu viziunea sa asupra unei Mittel Europa formată din state mici care nu aveau cum ridica pretenții să ocupe un loc la masa stăpânilor Europei Mari. Ulterior Germania a fost cea mai explicită în a defini extinderea UE ca pe o expansiune a civilizației europene occidentale spre est, iar nu ca pe o reunificare a Europei, ca pe o reconciliere a istoriei și geografiei europene, ca pe o sinteză între cultura apuseană și cea răsăriteană.
Cam în aceeași vreme, eseul lui Samuel Huntington, transformat în monografie și publicat sub titlul „Conflictul civilizațiilor și reconstrucția ordinii mondiale”, susținea teza potrivit căreia linia de despărțire între Occidentul catolic și protestant, luminat și democratic, rațional și pozitiv, harnic și disciplinat, liberal și personalist / comunitarist, tolerant și integrator, pe de o parte, și Orientul ortodox, obscurantist și autoritarist, irațional și destructiv, leneș și anarhic, opresiv și colectivist, intolerant și exclusivist, pe de altă parte, se găsește pe munții Carpați. Linia care separă Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, de Vechiul Regat moldo-valah, era, prin urmare, nu una de contact, ci una de confruntare, de ciocnire. Pe Carpați Vestul nu se întâlnea cu Estul, ci era obligat să își organizeze apărarea împotriva sa.
Această teorie a găsit cel mai mare ecou în Germania. Nu este de mirare, deci, că Germania (alături de Olanda) a făcut cea mai mare opoziție la intrarea României în NATO și UE. În ea se regăsea convingerea, exprimată de atâtea ori mai târziu, incompatibilității culturale dintre români și Occident.
Prin 1996-1997 guvernul german a inventat povestea unor bande de emigranți români care tâlhăreau cu o cruzime extremă magazine, restaurante, bănci, de-a lungul și de-a latul Germaniei, acuzând autoritățile române că exportă în mod intenționat criminalitatea specific orientală, în Europa germană. Nici până azi această istorie nu a putut fi elucidată. Criminalii au dispărut la fel de brusc și de inexplicabil precum au apărut. La vremea aceea liderii politici români nu au făcut publicitate disputei româno-germane pe tema respectivă pentru a nu stârni sentimente germanofobe în rândul populației. Acele acuzații ofensatoare nu puteau avea alt scop decât să probeze incompatibilitatea civilizației românești cu „valorile europene” și să justifice închiderea porților UE și NATO în nasul României.
Cu bune și cu rele, politicienii români au forțat până la urmă intrarea în NATO și UE. în pofida rezistenței germane. Odată ajunsă acolo, însă, România nu a putut depăși, mai cu seamă în UE dominată de Germania, statutul unui membru de mâna a doua. Discriminarea la care a fost supusă (prin instituirea MCV, spre exemplu) a fost nu doar prejudiciabilă în sens material, ci și umilitoare.
ROMÂNIA, MEMBRU DE RANG INFERIOR AL UE
Germania a fost cea dintâi care obstrucționat accesul României în spațiul Schengen făcând o legătură aberantă între pretinsul excepționalism al corupției românești și prezumția de incapacitate a românilor cu privire la apărarea graniței externe a UE. Aceasta deși chiar firmelor germane li s-au încredințat contractele foarte bănoase pentru securizarea frontierei române.
Astăzi Germania se ascunde în spatele Olandei pe această temă. La fel cum se ascunde și în privința menținerii abuzive a MCV. Fără opoziția la vedere sau din umbră a Berlinului, acestui abuz i s-ar fi pus de mult capăt.
Controlul de poliție la intrarea din România în spațiul Schengen întârzie deplasarea mijloacelor de transport care tranzitează teritoriul românesc sau livrează mărfuri românești în celelalte țări ale UE. Aceasta înseamnă sume importante de bani pierdute de producătorii români și descurajarea importatorilor sau investitorilor străini.
Capitalurile germane investite în România au fost dirijate precumpănitor spre Transilvania. Chipurile ardelenii sunt mai civilizați, mai europeni; adică mai „germanizați” (sic!).
Printre altele, politicieni germani de prim rang au intervenit de-a lungul timpului pe lângă autoritățile române pentru ca afacerile fostului primar sibian și președinte FDGR, Klaus Iohannis, să nu fie stânjenite, chiar dacă erau suspecte de neconformitate cu legile române. Orice acuzație la adresa lui Iohannis era taxată ca act de discriminare pe criterii etnice.
Toate acestea au încurajat autonomismul, ca să nu zicem secesionismul transilvănean. Ura românilor ardeleni față de miticii regățeni exprimă exasperarea celor dintâi indusă de credința falsă că ei nu pot beneficia de privilegiile integrării depline în paradisul euro-occidental din cauza balastului reprezentat de masele necivilizate ale Vechiului Regat. Mase care, incapabile de a trăi altfel decât asistate de stat, mănâncă impozitele produse în Ardeal… și pe deasupra mai și simpatizează cu Rusia.
Odată cu apropierea momentului în care României îi venea rândul la preluarea președinției Consiliului UE, Germania a făcut tot posibilul pentru a dărâma Guvernul românesc PSD/ALDE și a-l înlocui cu un fel de guvern personal („Guvernul meu”) al Președintelui Klaus-Werner Iohannis. Lupta împotriva corupției și intervenția externă în apărarea așa zisului „stat de drept” au fost folosite pentru a emascula elitele românești și a permite emergența unui stat paralel anațional și iliberal. (Regimul iliberal nu mai este acceptabil dacă este și național, așa cum s-a văzut în Ungaria sau Polonia.)
Altădată sprijinit în afaceri private discutabile, după 2014 Klaus Iohannis a fost sprijinit în încălcarea Constituției și în toate încercările de subminare a Guvernului legitim. Excluderea premierului român, Viorica Dăncilă, președinte al Consiliului UE, de la lucrările Summitului de la Sibiu a reprezentat un moment de vârf al acestei politici. De fapt, a fost o repetare într-un cadru mai oficial, și de aceea cu efecte mai grave, a neinvitării ei la Aachen.
Concluzia este simplă: Berlinul nu acceptă ca Bucureștiul să conducă UE, respectiv Europa germană. Tot așa cum nu acceptă ca România să fie guvernată decât din Ardeal, Vechiul Regat fiind văzut cel mult ca un hinterland al Ardealului.
DE LA HAMELN LA HERMANNSTADT
Frații Grimm au cules și publicat legendele germane în încercarea lor de a da identitate culturală națiunii germane și a-i fundamenta astfel aspirațiile politice. Una dintre aceste mituri întemeietoare este cea a „fluierașului fermecat”.
Povestea spune că burgul german Hameln a fost invadat de șoareci. Disperați, localnicii au promis o importantă sumă de bani unui om care a pretins că poate atrage rozătoarele stricăcioase cântându-le un cântec dintr-un fluier fermecat, și le poate duce apoi într-un râu din apropiere unde, neștiind să înoate, se vor îneca. Ceea ce a și făcut. Banii nu i-au fost însă plătiți. Spre a se răzbuna, într-o duminică, pe când adulții se aflau la biserică, fluierașul a revenit în localitate și, cu o altă melodie, i-a atras de astă dată pe toți copiii locului, fetițe și băieței, împreună cu care a dispărut pentru totdeauna, ducându-i într-o peșteră. Tot orbecăind după ieșire, copiii au ajuns, în cele din urmă, dincolo de marginea pământurilor germane, într-un loc unde au întemeiat șapte orașe și care de aceea s-a numit Siebenburgen (adică „șapte orașe”); numele german al Transilvaniei.
Unul dintre acestea – Hermannstadt (orașul lui Hermann) – a fost ales, nu întâmplător, ca loc al Summitului UE. Un Summit care, într-un moment de restriște al Europei trebuia să îi reconfirme identitatea culturală și geopolitică trasându-i fie și numai simbolic frontierele. Lucrul s-a făcut în viziune germană.
Semnificația legendei „fluierașului fermecat” este clară. Copiii din Hameln sunt duhul culturii germane pe care ei au dus-o atât de departe pe cât geografia i-a lăsat. Adică până la lanțul Carpaților. Pe temelia imperiului lui Carol cel Mare, ei au ridicat un spațiu cultural german ale cărui margini sunt cele ale Europei germane. O Europă coincizând mai mult sau mai puțin cu vechiul Imperiu roman de apus, guvernat de împărații germani, mai întâi din mandatul basileilor bizantini iar apoi din împuternicirea Episcopului Romei (Papa), sub denumirea de Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană.
Summitul UE din 10 mai 2019 nu a avut loc, deci, la Sibiu, ci la Hermannstadt. Europa germană se oprește pe Carpați. Este vorba despre Europa Împăratului Charlemagne, iar nu a Împăratului Traian. Europa barbară, iar nu cea greco-romană. Europa puterii, iar nu cea a dreptului. Europa dominației, iar nu cea a reconcilierii. Europa excluderii, iar nu cea a solidarității. Europa cruciaților care au distrus Constantinopolul iar nu Europa ecumenică a celor care l-au construit. Nu putem face abstracție de acest simbolism; de acest mesaj.
EUROPA GEERMANĂ ȘI EUROPA ROMANĂ
Dacă cineva are vreo îndoială asupra acestei interpretări, este bine să observe episodul întâlnirii Angelei Merkel cu liderii FDGR, consumată cu prilejul Summitului. Cu acest prilej, cancelarul german i-a asigurat pe interlocutorii săi că Germania îi va apăra pe membrii respectivei organizații cultural-politice împotriva oricăror acuzații nedrepte care i-ar putea privi. Ceee?!?!?
Membrii FDGR sunt cetățeni români supuși legilor române. Cu ce titlu îi poate apăra șeful executivului german? Eventual doar cu acela de împărat al Europei germane. Un împărat autoîncoronat, desigur.
De ce, însă, numai pe membrii FDGR îi apără doamna Merkel? De ce nu îi apără și pe etnicii români? De acuzațiile nedrepte de corupție, de pildă. De ce nu îi scoate din închisori pe cei care execută acolo sentințe pronunțate fără probe de instanțe ilegal formate, la capătul unor procese declanșate de DNA-ul favoritei Berlinului, Laura Codruța Koveși?
De ce? Pentru că sașii transivăneni fac parte din Die Deutsche Volk (poporul german) unic și indivizibil, iar prin aceasta ei sunt ai Germaniei, iar nu ai României. „Ein Deutschland! Ein Volk! Ein Merkel!” („O singură Germanie! Un singur popor! O singură Merkel!”) Hitler spunea „Ein Reich! Ein Volk! Ein Fuhrer!”
Cine îi acuză pe membrii FDGR? Românii care le reproșează că se dau drept continuatori ai GEG, deci ai nazismului, pentru a pune mâna pe proprietățile samavolnic însușite de acesta. Prin urmare guvernul german susține un grup minoritar de cetățeni români împotriva majorității cetățenilor români. În ce fel? În toate felurile permise de mușchii săi, se înțelege. Vai de judecătorul român care ar îndrăzni să pronunțe o hotărâre în defavoarea FDGR!
De ce acuzații nedrepte este vorba? Nu există nici un fel de acuzații, ci doar constatări. Nimeni nu spune că FDGR este o organizație nazistă. Doamne ferește! Conducerea FDGR în frunte cu domnul Klaus Iohannis s-a declarat urmaș al unei organizației naziste și a pretins că este succesorul universal al acesteia. Or, succesiunea în ordinea materială presupune și o succesiune în ordinea culturală, o filiație genetică. Altfel oricine își poate inventa drepturi asupra averii morților.
Dincolo de faptul că aceasta înseamnă o încălcare a Tratatului de Pace, pe care, iată, Berlinul găsește, în fine, prilejul să îl denunțe mai mult chiar decât simbolic, prin sprijinul promis se recunoaște și proclamă la Hermannstadt, cel puțin în ceea ce îi privește pe bieții și bravii sași și șvabi din România, cărora politica marilor puteri le-a adus atâtea suferințe nedrepte, odată cu continuitatea dintre GEG și FDGR, continuitatea dintre Germania lui Hitler și Germania lui Merkel, dintre Reichul hitlerist și Europa germană merkeliană.
Prin însăși această continuitate, Europa germană se delimitează de Europa romană, și actuala UE, dominată de Germania, se delimitează de România.
Este imposibil să ne facem că nu înțelegem. Europa de la Aachen la Hermannstadt nu este Europa noastră. Excluderea premierului român din Summitul de la Sibiu este simbolul și mai mult decât atât al excluderii României, deocamdată numai de facto, din actuala UE și al respingerii proiectului Europei romane. Cei care astăzi întorc capul în altă parte, cu siguranță mâine și-l vor pierde. Cei care astăzi râd de simboluri, mâine vor plânge realitatea. O realitate în care ei înșiși vor fi de plâns.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
