EXCLUSIV  Petromidia, 40 de ani: Rafinorii din familia Cioară, trei generații în slujba Rafinăriei

Dana Lascu / 29 aug 2019 / 11:13 Salveaza PDF Comentarii

Petromidia împlinește anul acesta 40 de la dechidere, ocazie cu care vă vom prezenta o serie de cinci reportaje care arată o altă față a rafinăriei. Începem seria cu povestea familiei Cioară, cea mai numeroasă din Rafinăria Petromidia. Aici au lucrat doi frați, trei cumnate, doi copii și-o noră. Unul singur a ieșit recent la pensie, restul de șapte sunt și acum „la datorie”. Viața lor, de la începutul anilor 80 încoace, s-a desfășurat, în mare parte, în jurul instalațiilor din Petromidia. Pentru că lucrează în schimburi și-n locuri diferite, e greu să-i prinzi pe toți la un loc. Dar patru dintre ei au stat de vorbă cu DC News. Iată povestea lor:

Imaginea care-ți vine în minte aproape automat atunci când te gândești la un petrolist sau rafinor, este aceea a unui bărbat cât un munte, cu cască, salopetă și cizme de cauciuc, plin de unsoare neagră, cu mâini mari cât lopata și cărând, eventual, o imensă lopatăpe umăr. Rafinăria e, pentru mulți, un soi de fântână arteziană, unde petrolul țâșnește din pământ, stăvilit de multă țevăraie și robineți, iar totul e scăldat în nămol negru, lipicios. Și, inevitabil, la un moment dat se întâmplă ceva și totul ia foc, pentru că așa am văzut, cu toții, în filmele vechi despre aurul negru. Iar dacă te gândești la o familie de rafinori, una despre care ți se spune că își transmite de la o generație la alta meșteșugul, automat replici imaginea, la un grup de bărbați.

Ce te aștepți să vezi și care e imaginea reală

Dar Petromidia din ziua de azi și rafinorii ei nu au nimic de-a face cu stereotipul întipărit în minte cândva, prin copilărie. Rafinăria, uriașa construcție de la Năvodari, e o instalație pe care o străbați mai ușor cu mașina decât pe jos, asta dacă nu vrei să rătăcești cu zilele printre conductele imense. Țevile acestea uriașe sclipesc curate în lumina soarelui și se întortochează ordonat, pe sute de hectare. Pete de petrol sau de noroi nu vezi nicăieri, întrucât materia primă vine aici cu vapoarele, pe Mare, și intră prin țevi direct în rezervoare, și apoi în rafinărie. Totul e aproape în întregime operat și supravegheat computerizat, așa că nici bărbați plini de ulei n-o să vezi la Petromidia. Rafinorii de azi sunt cu totul altfel decât imaginea din filmele despre care aminteam. Plecând de la simplul fapt că nu sunt toți bărbați. Ba chiar sunt multe femei printre ei.

La o coferință de presă, cu ceva timp în urmă, un oficial al Rafinăriei spunea că a fi rafinor la Petromidia e o tradiție de familie. Că sunt familii care muncesc aici și de trei generații. Evident, mi-am dorit să fac cunoștință cu una dintre „familiile Petromidia". Una cu câți mai mulți membri, dacă se poate. Numai că, așa cum spuneam, mă așteptam să am de-a face cu bunicul, tatăl și fiul, eventual. Din secunda în care s-a deschis ușa centrului de presă, unde urma să aibă loc interviul, am înțeles că discuția va fi cu totul alta.

Familia Cioară și povestea ei

Pe ușă a intrat ferm trei femei, una după alta, și-n spatele lor, cu aer protector, un bărbat cu un cap mai înalt. Femeile, cochet aranjate în haine comode, de stradă, au venit glonț spre mine. „Sunt Mariana Cioară, operator DCS", mi-a spus scurt prima, întinzându-mi mâna. După care, fără urmă de emoție sau ezitare, s-a așezat promt la masă, pe un scaun strategic pus, de unde mă putea „supraveghea". I-au urmat, la fel de volubila și atletica Olimpia Cioară, production field operator. Mi-a strâns puternic mâna și mi-a făcut semn discret cu capul să mă uit peste umărul ei: „Ea e fiica mea, Adriana, counter balance operator, cea mai tânără din familia noastră de aici, de la Petromidia". Vorbea, evident, de cea de-a treia femeie din grup și cea mai tânără, care-mi zâmbea blând, privind spre mama și mătușa ei. Bărbatul, Tudorel Cioară, s-a prezentat scurt: „eu sunt tatăl Adrianei, soțul Olimpiei și cumnatul Marianei. Acum sunt pensionar, dar am fost maistru la Instalația de Cocsare, angajat din primii ani de funcționare a Petromidiei".

Automat, mă gândesc că asta înseamnă începutul anilor '80, iar bărbatul din fața mea nu pare să fi trecut demult de 50 de ani. Cele două doamne nici atât, deși experiența lor e comparabilă cu a lui, după cum aveam să aflu. Al doilea motiv de uimire e că niciunul n-are vreo urmă de emoție. Relaxați și veseli – deși doamnele urmau să înceapă lucrul - s-au așezat la masă, în unghi, ca să mă vadă cu toții foarte bine, cam ca niște prieteni pe care nu i-ai văzut demult, veniți la cafea. Și cu la fel de mare ușurință au început să-și spună povestea.

„Opt persoane din familia noastră au lucrat aici. Acum mai suntem șapte, de când Tudorel s-a pensionat. Doi frați, trei cumnate și doi copii și o noră muncim în Petromidia", spune Mariana Cioară. Seniorii, dacă i-am putea numi așa dat fiind faptul că par prea tineri ca să fie părinți de copii buni de măritat sau însurat, sunt în rafinărie cam de la pornirea primei instalații. „Mai sunt familii în Petromidia, dar nu sunt așa numeroase ca a noastră", continuă, cu mândrie, Mariana.

În rafinărie, de la pornirea primei instalații

„În 1982, când am venit aici, doar secția 1 ce funcționa. Doar DA-ul și DV-ul (împreună însemană Distilare Atmosferică și în Vid) ce erau pornite. Partea de aromate, cracare și restul, încă mai erau șantier. Între instalații erau garduri de sârmă ghimbată", explică, dintr-o răsuflare, Tudorel Cioară.

„Eu sunt în zona de petrochimie, dacă aveți idee, care nici nu era construită în 1983, când am venit eu aici. Abia atunci se ridica", îl completează cumnata sa, Mariana. Doamna chiar și-a dorit să muncească în rafinărie. „Sunt absolventă de liceu cu specializare pe polimeri, am fost singura promoție din istoria liceului cu specializarea asta. Ne pregătiseră pentru fabrica Energia de la Constanța. Acolo aveam repartiție, dar am fost singura din clasa mea care n-a acceptat repartiția. N-am vrut să plec din Năvodari. M-am dus la Energia, mi-am luat negație, că așa era pe atunci, și am venit aici să bat la ușă. Nu m-au angajat din prima. Am făcut drumul de la Năvodari la Midia pe jos, aproape zilnic, vreo două luni, ca să intru în audiența la domnul director Trocea. „Ce vrei mă?" - mă întreba. „Să mă angajați!" În iulie și august, după bacalaureat, la 18 ani, eram chitită să-i conving să mă angajeze. Până la urmă a zis „luați-o, măi și angajați-o! Și de atunci, doar aici am lucrat", arată femeia.

Meseria au învățat-o la locul de muncă

Meseria au învățat-o, în foarte mare parte, la locul de muncă, Petromidia fiind prima și singura rafinărie ridicată la malul mării, unde tradițional e tărâmul pescarilor și-al marinarilor.

„M-a întrebat cineva, odată, de ce nu m-am dus la facultate. Pentru că n-am avut nevoie, am avut aici doi profesori universitari, doctori docenți în instalațiile noastre, în polimeri. Unul a fost fostul director general, al doilea e actualul director de producție. Făceam școală, cu predat, cu ascultat, cu examene", a continuat Mariana Cioară.

Pentru ei toți, rafinăria e mai mult decât „acasă". „Veneam la 6 fără 10 minute dimineața și mai plecam noaptea, pe la 2-3. Ajungeam acasă câteva ore și iar plecam la muncă", își amintește Tudorel Cioară.

Aici s-au cunoscut, aici s-au îndrăgostit, aici au muncit toată viața și tot de aici vor ieși și la pensie. „Dacă facem un calcul, să știți că am stat mai mult la rafinărie decât am stat acasă", spune Tudorel. De fapt, toți au venit aici după terminarea liceului, Olimpia chiar mai devreme. „Aici m-am măritat, aici am trăit, aici am înbătrânit! La 16 ani m-am angajat cu semnătura părinților, pentru că nu aveam voie la tură fără acordul lor. De 36 de ani, tot aici sunt", spune ea, cu mândrie.

Tot ce e important în viața lor e legat de Rafinărie

Când o întrebi cum și-a cunoscut bărbatul, îți spune promt: „Când el s-a întors din armată, lucra cu sora mea. Erau eram în concediuatunci. Dar i se năzărise pe mine, așa că i-a spus surorii mele: „când vine sor-ta din concediu, a mea este!". Și așa a fost. Parcă a avut gură aurită! Nu știu de ce, că nici nu mă știa. Venea sora mea acasă și-mi povestea că „e unul crăcănat, urât, cu mustață, și zice că ești a lui!". Când ne-am cunoscut, mie nu-mi plăcea de el, că avea mustață. Venea și mă aștepta când ieșeam din schimbul doi și mă conducea acasă. I-am spus o dată că dacă nu renunță la mustață, nu e prietenul meu. A doua zi, la miezul nopții, n-o mai avea!", spune, triumfătoare, Olimpia.

În tinerețea lor, lucrurile erau, pe undeva, mai simple când vine vorba de socializare. Colegii de muncă nu se urmăreau pe Facebook, Twitter sau Instagram, ci socializau față în față. „N-aveam atâtea metode de comunicare, dar ne întâlneam mai des, mergeam în Mamaia la plimbare, petrecerea era petrecere. Știam tot ce se întâmplă în familia celuilalt. Stăteam la petreceri până pe la 1-2 noaptea și jucam cărți. Când se ieșea din schimbul trei (de noapte, n.r.) în zile libere, toată tura mergea la ciorbă de burtă dimineață la cherhanaua care era atunci lângă Poliția din Năvodari. Erau și câte 20 de inși pe instalație, într-o tură", spune Tudorel.

Sărbătorile, mai toate, le-au făcut mai mult la Rafinărie. „Craciun, Revelion și Paște, rar le-am făcut acasă. De revelionul trecut am muncit, de revelionul ăsta la fel", spune Mariana. „Dar nu e ceva neobișnuit în meseria noastră. Că doar nu poți să oprești rafinăria și să-i dai drumul din nou, după sărbători. E mai greu când vrem să ne serbăm zilele de naștere, că niciodată nu reușim s-o facem chiar în zilele respective. Cum muncim pe ture diferite și în secții diferite, e o artă să stabilim o zi când să ne strângem cu toții la masă".

Copiii, pe urmele părinților

Copiii și i-au crescut în ture, cum s-ar zice, iar sarcinile și le-au împărțit „frățește", soțiile și soții. „Când Adriana era mică, lucram pe ture diferite. Și n-am muncit niciodată în aceeași secție. Tudorel gătește – e cel mai bun bucătar din familia noastră. Spală, calcă, face curățenie, că doar nu era să mă aștepte pe mine să vin de la serviciu ca să fac asta", se mândrește Olimpia Cioară. Așa că fiica Adriana n-a simțit lipsa părinților ei. A crescut cu povești din rafinărie, iar când s-a ivit ocazia să se angajeze, aici, în urmă cu cinci ani, n-a ezitat, deși recunoaște că poate fi dificil să trăiești în umbra părinților. „Toată lumea îl știe pe tata, și mulți când le spun cum mă cheamă îmi răspund imediat „a, ești fata lui Cioară", deși nu lucrez în secția în care a fost el sau unde e mama. Dar pentru mine e și motiv de mândrie și, în fond, duc tradiția mai departe, nu?!", spune tânăra, zâmbind.

„La început am avut emoții cum se adaptează în rafinărie. A învățat și se descurcă bine singură!", spune tatăl, cu mândrie. Dar fata recunoaște imediat: „încă mai am de învățat! În meseria noastră în fiecare zi înveți ceva, niciodată nu poți spune că știi totul și că gata, ai terminat!" Deși jobul ei presupune să străbată zi de zi distanțe lungi, cu treabă grea, tânăra, care e bucată ruptă din cei doi părinți energici, spune că „n-am stare, n-aș putea sta 8 ore la un birou sau așa ceva".

Când Adriana a crescut, cei doi soți au trecut pe aceeași tură, ba chiar și-au format un tabiet. Veneau s-au plecau la muncă împreună. Se despărțeau sau se întâlneau la jumătatea drumului, între cele două secții. „Mă uitam așa lung, pe aleea lui, și-l vedeam cum vine agale. La început, după ce s-a pensionat, mi-a fost greu fără el. Dar Adriana a trecut pe tură cu mine, ca să venim și să plecăm împreună de la rafinărie", povestește Olimpia.

Pentru prima generație a fost mai greu

Ca și părinții ei, tânăra a deprins meseria la locul de muncă, deși are avantajul atâtor generații cu experiență dinaintea ei, de la care a putut să învețe. Însă, pe vremea când „seniorii" ei au început lucrul, instalația o învățai doar dacă o pipăiai cu mâna ta. Deoarece prelucrarea petrolului era - și este considerată încă - una dintre cele mai riscante meserii, era cazul să știi fiecare șurub, robinet sau țeavă din zona ta de lucru, pentru că de asta depindea viața ta, la urma-urmei. Tudorel Cioară spune că el a învățat singur toată instalația, de-a ajuns să o știe mai bine ca liniile pe care le are în palmă.

„Atunci, în 84-85 când se porneau fabricile, au adus de la Borzești, de la Onești, din țară, ce oameni erau mai buni și care aveau habar de instalații petroliere, dar ei nu ne spuneau nimic. Ne trimiteau să învățăm instalația singuri. Tu trebuia să o iei, linie cu linie, să vezi de unde pleacă, pe unde intră în rafinărie. Te duceai și o călăreai, la propriu, de la limita instalației, roată, cât ținea toată secția, și vedeai unde ajunge. Ca să știi câți robineți ai pe ea, câte scurgeri, că te întreba maistrul. Te trimitea să te duci la scurgerea cutare și tu trebuia să știi unde vine asta, că e a doua după cotul nu știu care. După ce am terminat școala de maiștri și am avansat, la fel am procedat cu tineretul. Așa i-am învățat. Zeci de generații", arăta, mândru, bărbatul.

Înveți și dai meseria mai departe, ca o artă

Modelul acesta a fost ridicat la grad de artă în Rafinărie. Acum, transmitere a meseriei a devenit o regulă și, aproape fiecare angajat, când mai are un an-doi până la pensie, primește un ucenic pe care să-l învețe.

„Când m-am apropiat să ies la pensie, mi-a fost repartizat un elev. Până pleci la pensie, el îți va lua locul, el va rămâne.Un an și jumătate s-a ținut aproape zilnic după mine", povestea Tudorel Cioară.

O meserie frumoasă și periculoasă

Supermodernizată cum e acum, Rafinăria Petromidia e departe de acea adunătură de instalații de la începuturile ei, din anii 80, povestește Tudorel Cioară. Controlul e computerizat și centralizat, măsurile de siguranță sunt foarte bune spre excelente. Dar asta nu înseamnă că meseria de rafinor e floare la ureche sau că e lipsită de riscuri.

„În ziua de azi, sunt controlate, ai tot felul de senzori, dar nimeni nu poate să știe când a cedat o garnitură dintr-un colț de conductă și când s-a spart sau s-a fisurat ceva. Se lucrează la temperaturi exterioare mari, sunt rezervoare de benzină care acum, pe caniculă, stau cu perdea de aburi pe ele. Pe interior, pe pereții lor se formează pirosulfuri, care se autoaprind numai dacă le atingi. Nu e floare la ureche. Ai senzori, ai control de presiune, ai de toate tehnic, dar niciodată nu știi de unde poate să apară ceva. Totul e să nu te pierzi, să știi bine ce ai de făcut în asemenea situații, totul e ca oamenii să-și cunoastă treaba. Pentru că de tine depinde nu numai viața ta, ci și viața celor din jur. Toată lumea trebuie să fie conștientă că i se poate întâmpla oricui. Întâi înveți teoria, pe urma înveți instalația. Dar de învățat, în meseria asta, de rafinor, înveți toată viața. Niciodată n-o să poți trage linie și să spui: gata, știu totul! Niciodată! În fiecare zi poate să apară ceva nou și tu trebuie să știi imediat ce trebuie să faci", conchide bărbatul.

Când te gândești că pentru rafinori balanța se tot înclină între beneficii și riscuri, ai crede că mulți și-ar putea dori alte slujbe mai sigure. „Nu, dacă te-ai apucat de meseria asta, o faci până la capăt", spune Mariana. Iar la final, când le pui clasica întrebare „dacă ar fi să o luați de la capăt, tot pe drumul acesta ați merge?", răspunsul lor, al tuturor, e scurt și fără alte completări: „Da, sigur că da!"


Te-ar putea interesa

Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2019 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.23