Este vorba despre Bogdan Anicescu, interpret în limbaj mimico-gestual în cadrul Asociației Naționale a Surzilor din România, absolvent de Psihopedagogie Specială.
În România trăiesc peste 23.000 de persoane cu deficienţe de auz. Deși se lovesc des de ziduri sociale de neimaginat pentru unii, au curaj să facă față tuturor provocărilor, ceea ce nu e deloc puțin lucru în societatea actuală.
Bogdan Anicescu și-a concentrat eforturile pe integrarea socială, profesională, educațională și culturală a persoanelor cu deficiențe de auz, ceea ce a făcut și marți seară.
În rândurile ce urmează vă invităm să aflați mai multe despre Bogdan Anicescu, un om plin de energie și pasiune:
Pentru început, să ne cunoaștem. Cine e Bogdan Anicescu?
Mă întreb și eu câteodată acest lucru! Oficial, formal, Bogdan Anicescu este interpret în limbaj mimico-gestual în cadrul Asociației Naționale a Surzilor din România, manager al proiectului „Voci pentru Mâini: Interpretare Video la Distanță", interpret al Știrilor Kanal D și absolvent de Psihopedagogie Specială. Neoficial, informal, Bogdan este un om ca oricare altul, mai degrabă introvertit, care merge la serviciu, are câteva pisici, nu bea cafea și se distrează la cinema sau cu jocuri video. Încerc să le împac pe toate.
Când vine vorba de limbajul semnelor și meseria de interpret în limbaj mimico-gestual, nu se cunosc multe lucruri. Cum le-ai descrie pentru cei care nu știu cum se comunică astfel?
Într-adevăr, chiar și în 2020, nu se cunosc foarte multe despre ce face un interpret în limbaj mimico-gestual. În esență, noi, interpreții, dăm „voce" persoanelor surde, oferindu-le acestora posibilitatea de a comunica cu ceilalți, de a primi informații, dar și de a informa pe alții la rândul lor, prin intermediul limbii materne a acestei comunități - adică prin așa numitul „limbaj mimico-gestual". Interpretul nu intervine în favoarea persoanelor surde, ci se concentrează strict pe mesajele care trebuie transmise (din ambele direcții atunci când este cazul). După cum spuneam, în legislația noastră și literatura de specialitate se folosește foarte mult sintagma „limbaj mimico-gestual", o exagerare descriptivă care nu surprinde dimensiunea culturală a surdității. Este vorba de fapt de o limbă proprie a persoanelor care fac parte din comunitatea și cultura Surzilor, pe care o putem numi „limba semnelor". Aceasta are propria gramatică, diferite reguli specifice și nu reprezintă o „transpunere" a limbii române vorbite sau scrise, în gesturi. Este o limbă care s-a dezvoltat și se dezvoltă în continuare natural, având minime relații cu limba vorbită.
Un alt aspect de reținut ar fi că semnele nu sunt universale. Cele mai multe state au propriile limbi ale semnelor. Astfel, alături de „American Sign Language" sau „German Sign Language", avem și noi „Romanian Sign Language" (limba semnelor române). Persoanele Surde din România au comunicat de secole într-o limbă a lor, indiferent cum s-a numit anterior aceasta.
Bineînțeles, prin specificul vizual, iconic, sunt și foarte multe semne identice sau asemănătoare pe care le regăsim la diferite comunități de Surzi.
Care este cel mai important sfat pe care l-ai da celor care își doresc să fie interpreți pentru persoanele cu deficiențe de auz?
Nu aș putea spune un singur lucru, astfel că voi face o scurtă combinație de mini-sfaturi: să dedice mult timp practicii, să admită că orice limbă străină se învață treptat, să studieze nu doar limbajul, ci și elementele de deficiență de auz și cultură a Surzilor, dar să și conștientizeze răspunderea pe care ar avea-o în diverse situații de interpretare (atât față de persoana surdă, cât și față de celelalte persoane implicate).
Oamenii care comunică prin limbaj mimico-gestual ca mijloc principal de comunicare întâmpină numeroase „bariere" în societate. Din punctul tău de vedere, care ar fi măsurile ce le-ar îmbunătăți semnificativ viața?
Din păcate, lista acestor „bariere" este destul de lungă, în special pentru cei care nu pot comunica verbal-oral. Dar, pentru a ne concentra pe soluții, aș începe cu ceva revoluționar: aplicarea legilor în vigoare. Îmi dau seama cât de ciudat pare, dar este o realitate neplăcută. Bineînțeles că există în continuare nevoia de a schimba legile în anumite direcții, dar în acest moment există Art. 69 din Legea 448/2006, de exemplu, conform căruia toate autoritățile și instituțiile publice, dar și persoanele juridice publice și private trebuie să asigure interpret autorizat în relație cu deficienții de auz.
Legat de acest lucru, aș sublinia necesitatea unei recunoașteri de amploare a rolului interpretului (și a interpretării) în viața acestor oameni. Interpretul nu este un lux, nu este un moft, ci o necesitate de bază, așa cum este rampa pentru o persoană care se deplasează în fotoliu rulant. Din nefericire, foarte mulți angajați sau reprezentanți ai acestor instituții fie solicită persoanei surde să se prezinte ea cu un interpret, fie încearcă o comunicare în scris sau acceptă „asistarea" de către o rudă a acelei persoane. Iar eu nu cred că la baza acestor atitudini stă reaua intenție, ci mai degrabă necunoașterea.
La nivelul Asociației Surzilor căutăm permanent să colaborăm cu autorități și instituții la toate nivelurile, însă este necesar ca Statul, prin structurile sale, să aibă o implicare cât mai activă în acest demers. Inclusiv prin sancțiuni atunci când este cazul.
Un alt aspect deosebit de sensibil îl reprezintă necesitatea standardizării limbii semnelor, deoarece la momentul actual există nenumărate gesturi care se folosesc în paralel pentru aceleași cuvinte (din motive precum influențele internaționale dar și geografice, diferențele între generații etc.). Fără un sprijin în special financiar și logistic al autorităților, care să asigure astfel o cercetare întinsă pe parcursul mai multor ani, progresele vor fi încetinite. Standardizarea este foarte necesară nu doar pentru îmbogățirea limbii, ci și pentru educația specială, pentru pedagogi, pentru interpreți.
O altă măsură care poate accelera incluziunea ar fi accesibilizarea în limbaj mimico-gestual a cât mai multor informații (pe site-urile instituțiilor de pildă, dar și în campaniile electorale sau atunci când se comunică de către Primul-Ministru sau Președinte informații de interes general) - se leagă de ceea ce spuneam.
Până acum, care e cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o din această meserie?
Să mă concentrez pe fiecare persoană în parte. Pentru că e ușor să etichetezi oamenii în surzi, hipoacuzici, nevăzători, auzitori etc. E simplu să abordezi persoana ca fiind reprezentantul unui grup cu anumite caracteristici universal valabile, dar e foarte greșit. Fiecare om e unic, iar în rândul persoanelor cu pierderi de auz există o diversitate incredibilă, dincolo de trăsăturile generale. Și în interpretare, ca și în viață, trebuie să cauți alternative ca să „ajungi" la cel de lângă tine, dacă drumul pe care l-ai urmat anterior nu te mai duce acum unde vrei să ajungi. Iar când celălalt te înțelege, pentru câteva secunde, te simți fantastic.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Ascultă în română
