EXCLUSIV  Cannes 2018. Aproape nimic nou pe frontul de vest

Corespondență de la Magda Mihăilescu / 16 mai 2018 / 10:59 Salveaza PDF Comentarii
 Behnaz și Jafar Panahi în filmul 3 chipuri
Descriere foto: Behnaz și Jafar Panahi în filmul 3 chipuri

Cannes 2018. « Nu avem timp – ne amintea ieri, ușor întristat, nu neapărat dojenitor, papa Francisc, în documentarul lui Wim Wenders.

Cannes 2018. Nu  avem timp pentru zilele de naștere ale bunicilor, uităm, în graba cotidiană, aniversarea soției ». Mutatis mutandis, nici noi nu am avut timp, aici, să băgăm de seamă că a murit, chiar în ajunul deschiderii festivalului, cineastul italian Ermano Olmi (87 de ani). Și când te gândesțti că fixa acum 40 de ani lua la Palme d'Or pentru Arborele cu saboți, film cu actori neprofesioniști, plin de grație, opțiune mai rară într-un deceniu atât de ideologizant.

Din fericire, un film italian, până la ora de față printre cele mai bine cotate, Lazzaro felice al încă tinerei regizoare Alice Rohrvacher, a dat un mic impuls memoriei cinefile. Ne-a fost mai ușor să înțelegem soarta unui alt personaj candid, un ceea ce francezii numesc simple d'esprit, corespondent al lui sărac cu duhul al nostru, dar scuturat de orice nuanță peiorativă. Mai degrabă ar fi apropiat de mitologia germană a omului pur.

Un astfel de tânăr, veșnic adolescent, bun la toate, trebăluind pe moșia contesei de Luna, proprietara unei plantații de tabac, este martorul candid al existenței semenilor săi, umiliți de nobila familie după canoanele unui alt secol. Cu o privire asupra comunității umane apropiată neorealismului, cineasta schimbă unghiul, viteza, epoca, în a doua jumătate a filmului, proiectat acum într-un regim al magicului, odată cu translarea acțiunii peste două decenii, când întâlnim cohorta de la curtea contesei, în frunte cu straniul ei fiu Tancredi, hălăduind ca o mică armată de nevoiași, trăitori la marginea societății, după ce o catastrofă i-a aruncat din centrul ei.

Lazzaro Felice întruchipt de Adriano Tardiolo

Declarat cândva mort, preabunul Lazarro, resuscitat, cu chipul neatins de trecerea anilor, le iese în cale, acum, ca și altădată, trecerea lui fiind tot atât de orotitoare. Este un film delicat, mai greu de clasat, de definit, dar cu o țintă transparentă : elogiul subteran adus unei valori care astăzi se face auzită doar în surdină, bunătatea, fragilitatea inocenței.

Deocamdată, este singurul film care ne aduce o veste bună dinspre frontul pe care l-am numit de vest, pentru că, altfel, speranțele se îndreaptă către îndepărtata Asie sau, mai aproape, către linia estului. Vara lui Serebrennikov și Războiul rece de Pawlikowski, despre care am scris, continuă să se numere printre titlurile cu note mari, ajunse din urmă și chiar ușor depășite de cineaștii asiatici pe care festivalul a jucat întotdeauna o carte mare.

[Citeste si]

Cu excepția lui Ryusuche Hamaguchi cu al său Asako I and II, nefericit încă din titlu, dar privit ca o speranță ce s-a dovedit, până la urmă, a fi o telenovelă, celelalte nu au dezamăgit. Mai ales Shoplifters (în engleză), Une affaire de famille (în franceză) al unui vechi prieten al Cannes-ului, Hirokazu Kore-eda, de opt ori selecționat, dintre care de șase ori în competiție. Întrebării atât de grave a lui Martin Scorsese, « Cum să trăiești moral într-o lume atât de imorală)?, » cinestul japonez găsește, desigur, în termenii ficțiunii, un răspuns fermecător. Poți să încalci cutumele îndeobște acceptate, cântărind cu grijă proporțiile.

Citeste si: EXCLUSIV Cannes 2018. Un nebun aruncă o piatră...

Aceasta pare a fi legea impusă de capul une familii amărâte, Osamu, care duce în spate ceea ce pare a fi o nevastă, o bătrână ce pare a fi o bunică, o fiică adolescentă, un băiețel ce pare a fi copilul lui, acestora adăugându-li-se și fetița maltratată a unor vecini. De fapt, avem de a face cu o familie compusă la întâmplare. Omul muncește, nu stă degeaba, dar cum câștigul nu-i ajunge pentru traiul zilnic, își rotunjește, dacă nu venitul, măcar modestele resurse materiale cu mici furtișguri dintr-un magazin.

Copiii sunt antrenați și ei în acest exercițiu practicat nu înainte de a îmblânzi spiritele printr-un gest magic. Morala acestei echipe de strânsură este limpede, copiii trebuie să cunoască diferența dintre un furt vinovat și unul tolerat. Nu ai voie să șterpelești nimic dintr-o prăvălie a unui falit. Cuceritoare seninătatea, tandrețea care domnesc în această familie încropită, pentru care libertatea se reconstruiește în fiecare zi. Am mai aplaudat un scaun gol, după cel al lui Kirill Serebrennikov.

Nu este o raritate. Anul acesta s-au purtat rochiile care ocupă pe puțin trei scaune

Cunoscutului cineast iranian Jafar Panahi nu i s-a dat voie să se deplaseze la Cannes, fiind arestat la domiciliu pentru, se pare, încă mulți ani de acum încolo. Faptul că este deținătorul unei Camera d'Or pentru Balonul alb, în 1995, al unui premiu Un certain regard (Sânge și aur, 2003) al unui Leu de aur la Veneția în 2000, pentru Cercul, a vreo doi Urși, unul de argint, altul de aur, la Berlin, nu a impresionat autoritățile.

Bine că măcar a putut să circule filmul. Mai mult ca niciodată mi s-a părut că umbra maestrului Abbas Kiarostami, căruia i-a fost asistent, se strecoară în acest elegant film, 3 Faces (Trei chipuri). Același simbolic drum, mereu cu mașina, în căutarea unui personaj, în cazul de față o tânără disperată, drum de-alungul căruia autorul își chestionează și propriul cinematograf. Nu spun că fostul ucenic își copiază maestrul, s-a desprins de mult de sub tutela lui, dar nu este exclus ca moartea lui Kiarostami să fi răscolit durerea absenței.

Am notat trimiteri aproape citat ale filmelor acestuia din urmă, de la Close-up la Gustul cireșii și de aici la Vântul ne va duce departe. Lumina, decorurile sunt de acolo. Ceea ce nu înseamnă că nu am privit 3 Faces cu plăcere.





loading...

Te-ar putea interesa



loading...







Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?


Copyright 2018 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


n-nxt.12