Nu poţi să creezi nimic sau să evoluezi dacă starea ta interioară e în dezordine. Trebuie să-ţi faci curaj şi să pleci din loc. Nu poţi aştepta iubirea dacă încă nu eşti pregătit să o primeşti. Nici măcar de la partenerul tău dacă există singurătatea în tine.
Trebuie să-ţi vindeci această rană adânc înrădăcinată în tine, o rană pe care o au mulţi oameni: o stare inconştientă de neiubire. Pentru a putea găsi iubirea, va trebui să te cauţi în cele mai ascunse locuri din fiinţa ta, din inconştientul tău fragil şi să înlături orice gândire nesănătoasă, orice credinţă că nu meriţi să fii iubit, orice teamă de a nu fi abandonat. Şi să nu-ţi mai cauţi inima în locuri unde nu o poţi găsi. Să nu te mai arunci în situaţii care să-ţi demonstreze încă o dată că nu meriţi să fii iubit. Să nu mai deformezi imaginea iubirii, transformând-o în ceva imposibil de atins şi utopic. Să nu mai proiectezi în oameni propriile trăiri, iubindu-le imaginea creată de tine.
Nu poţi aştepta ca oameni minunaţi să te iubească dacă tu încă nu faci nimic pentru a străluci
Fiecare loc în care mergi îşi lasă amprenta în tine. Eu simt un dor intens când părăsesc un loc în care am stat ceva timp. Pentru că ştiu că nu-l voi mai vedea şi chiar de m-aş întoarce, eu nu voi mai fi aceeaşi. Ceva se schimbă în noi cu fiecare zi care trece. Niciun moment nu mai poate fi dat înapoi. Oamenii pe care-i întâlneşti în calea ta, imaginile de care ochii şi sufletul tău se bucură pentru prima oară, te schimbă şi nici nu-ţi dai seama pe moment. Dar ce păcat că de multe ori fericirea e mai intensă în amintirea ei... Pentru că nu ştim să fim cu adevărat prezenţi. Să cuprindem clipa în toată splendoarea ei şi să o trăim cum n-am mai făcut-o niciodată. Visez la o dimineaţă de primăvără în care plouă torenţial, căci mereu am iubit furtunile şi natura răscolită, undeva, într-un peisaj de munte. Să-mi beau cafeaua şi să mă uit la copacii care se clatină răvăşiţi de vânt, dar totuşi, atât de verzi. Să deschid geamul, să las să intre mirosul de ploaie şi de verdeaţă în toată casa. Chiar şi acum plouă, când scriu rândurile astea. Dar văd că se aude din ce în ce mai stins. Şi că se opreşte brusc.
Să vezi lumea înseamnă să-ţi deschizi orizonturile şi uşa către cunoaştere
Către trăire. Către tine însuţi. Locurile străine te aduc şi mai aproape de propria fiinţă. E firesc ca atunci când schimbi contextul, să te schimbi odată cu el. Sau să te vezi mai bine.
Pentru a evolua nu trebuie să stai în loc, să te limitezi la acelaşi peisaj. Călătorind, te descoperi pe tine şi ai parte de cele mai mari revelaţii despre viaţă. Te deconectezi de la viaţa monotonă de zi cu zi şi îţi aminteşti ce frumoasă poate fi lumea. Nu mă refer să călătoreşti în străinătate şi locuri exotice dacă nu îţi permite situaţia financiară, ci la câţiva kilometri de locul în care stai. La munte, la ţară, la rude. Oriunde te duci şi schimbi puţin aerul, parcă începi să te simţi mai profund. Mai în linişte şi pace sufletească. Mai conectat cu propriul tău suflet.
Trebuie să ştii încotro te îndrepţi pentru a-ţi găsi mai uşor drumul. Nu trebuie să te laşi purtat de viaţă precum o frunză bătută de vânt spre nicăieri. Nu vei găsi nimic, nu vei crea nimic. Dă vieţii tale un scop şi vei avea motive să fii împlinit, să-ţi faci curaj să o iei din loc. Şi călătoria spre visele tale va fi atât de frumoasă! Mai frumoasă decât însăşi împlinirea lor.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
