În ”Biserica-țintă”, o colecție de texte semnate de Dan Ciachir, autorul explică: ”pe vremuri mulți se temeau să intre în biserică pentru a nu fi dați afară din partid. Nu era ”politic” să fii perceput credincios. Astăzi nu este ”european” să bați mătănii și să te închini la icoane. Și atunci, cu excepțiile de rigoare, intelectualul român recurge la jumătățile de măsură: toarnă sifon în vinul mărturisirii și obține un șpriț penibil și mizerabil. Face hermeneutică și istorie a religiilor, denunță lungimea slujbelor ortodoxe și a parastaselor, concede babei Rada frecventarea bisericii și asumarea tainelor, ba îi mai și smintește pe unii clerici cu înclinația lui pentru ”dezbateri”... Iar teologie nu știe. Fiindcă teologia nu se deprinde în bibliotecă, tot așa cum excursiile nu se fac pe hartă. Intelectualul nostru nu are priză la popor pentru că nu-i recunoaște credința. N-o are de 150 de ani și de aceea n-a avut niciun dialog cu masele. Din același motiv n-a putut să existe la noi un sindicat ”Solidaritatea”. Între popor și belferi nu avem decât dialogul surzilor.
Legătura strânsă dintre români și Biserica lor, oamenii politici, ziarele, televiziunile caută să și-o explice aplicând metode și cântare aduse de prin alte părți și adaptate prost la realități. Așa se face că în preajma marilor sărbători creștine, credinței majoritare i se răspunde cu documentare protestante sălcii, cu romane sau cărți despre viața și lucrarea Mântuitorului bune de urmărit (sau de citit) la Sydney sau Amsterdam. Cu discursuri ”raționaliste” și fade excelente pentru intelectualii agnostici sau pentru un public care stă în fața televizorului în pijama, duminică dimineața, nu pentru credincioșii care copleșesc bisericile. Desigur, aspectul nu este nou și ține de mimetismul local. Cu puține și cunoscute excepții, în România modernă, ”elitele” - îndeosebi intelectualii - s-au manifestat oportunist în raport cu cei mulți. De aceea, ascendentul lor asupra acestora a rămas teoretic, frigid și abstract”.
În lucrarea sa, ”O formă a iubirii de viață”, Dan Ciachir explică: ”Aplecându-mă asupra trecutului, am înțeles cât de important este începutul în viața unui om, descoperind că amintirea cartierului în care am copilărit și care m-a pecetluit ca bucureștean are pentru mine ceva mistic. Tot din aceeași experiență mi-am dat seama că locul cel mai pottrivit pentru a privi oamenii și a-i reține este cel de la coada mesei.
Atât pe vremea când fugeam de memorialistică cât și după ce am intrat sub jugul ei, i-am căutat o definire. Am găsit-o într-un târziu la o scriitoare celebră, Marguerite Yourcenar, care a spus într-un aforism că dragostea de trecut este dragoste de viață. Așadar, evocarea trecutului, inclusiv în scris, este o formă a iubirii de viață”.
[citeste si]
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
