„Decizia de aderare la zona euro este o opțiune eminamente POLITICĂ. Din 2012 susțin că nucleul dur al UE se va centra în mod progresiv în jurul zonei euro, iar cine nu va fi în interiorul eurozonei se va confunda cu periferia. Aderarea la zona euro poate fi un proiect necesar de ancorare a noastră în nucleul dur al UE. Din acest punct de vedere, consider că decizia de a seta un orizont fix pentru aderare (2024), este binevenită.
Care ar fi contraargumentele?
A: ARGUMENTE NOMINALE România nu mai îndeplinește unele dintre criteriile nominale pentru aderare.
În 1993 la Maastricht au fost stabilite anumite criterii CANTITATIVE pe care o țară trebuia să le îndeplinească pentru a putea intra în zona euro, după cum urmează:
a. inflația prețurilor de consum (HICP) din statul respectiv să nu fie mai mare decât media aritmetică a celor trei cele mai mici inflații din statele membre + 1,5% (țintă care probabil va fi depășită, ținând cont că media celor trei cele mai mici rate ale inflației din UE se va situa probabil în jur de 1%, iar inflația noastră în 2018 va fi peste 3% - decalaj de peste 0,5%)
b. Ponderea datoriei publice să fie de maxim 60% din produsul intern brut (PIB). Aici ne incadrăm fără probleme.
c. Deficitul bugetar să fie de maxim 3% din PIB. Dacă e să ne luam după declarațiile oficiale, aici ne încadrăm la limită (lăsând la o parte controversele inerente).
d. Lipsa unor fluctuații severe ale ratei de schimb și/sau devalorizări voite ale Băncii centrale, urmate de intrarea în mecanismul fix ERM II, anticamera la zona euro. Și aici, snapshot-ul economic de azi arată că nu ne încadrăm.
e. Rata dobânzii obligațiunilor de stat pe termen lung să fie cu maxim 2% mai ridicată decât media aritmetică a dobânzilor la titlurile de stat similare emise de cele trei țări care au cea mai mică rată a inflației. În acest caz, e o situație puțin mai interesantă pentru că pe ultimele date între cele trei țări e inclusă Grecia, unde există o decorelare între rata inflației și randamentul obligațiunilor din motive evidente. Chiar și așa, însă, tot ar fi greu de văzut cum ne-am putea încadra.
Rezumând, astăzi România ratează trei din cele cinci criterii nominale de convergență.
Este însă acesta un motiv pentru a amâna aderarea la zona euro?
Categoric NU, criteriile nominale putând fi corectate într-un orizont de timp relativ scurt (1-2 ani) în afara unor scenarii catastrofice, pe care unele Cassandre politico-tabloidizate le prevăd, dar în care eu nu cred.
Din punct de vedere politic, însă, nu neg că va fi o provocare să fie reconciliată filosofia actuală de wage-led growth, care se traduce în politici fiscale expansioniste cu nevoia de echilibru macro impecabil în vederea încadrării în patul procustian al zonei euro.
B: ARGUMENTE STRUCTURALE
Asta e partea mai interesantă. Ani de zile, România a îndeplinit toate criteriile de mai sus, cu toate acestea aderarea la zona euro fiind amânată sine die, fiind invocată „dificultate de a suporta presiunile competitive ale zonei euro."
Aici este o întreagă discuție. Dar să începem cu teoria. Teoretic vorbind, economia unei țări poate fi controlată cu două manșe: cea fiscală, prin injecția de bani în economie (măriri de salarii/pensii/etc.) sau scoaterea banilor din economie (cum s-a întâmplat în 2009-2010). A doua manșă o constituie politica monetară, care se controlează prin stabilirea dobânzii de referință de către Banca centrală a unei țări. Avantajele unei politici monetare independente țin de faptul că, în perioade de recesiune, Banca centrală pate injecta bani în piață scăzând dobânda de referință și/sau prin cumpărarea de active din piață. O dobândă de referință scăzută înseamnă, ceteris paribus, o devalorizare a monedei, pentru că randamentul monedei naționale relativ la alte valute scade. Devalorizarea monedei duce la o mai mare competitivitate internațională a țării respective, prin scăderea prețurilor exporturilor exprimate în alte valute. Invers, în perioade de expansiune (supraîncălzire), banca centrală poate tempera creșterea, scoțând bani din piață prin procesul invers celui descris mai sus (de ce nu a făcut acest lucru BNR atunci când era clar că economia RO crește peste potențial, este o altă poveste pe care nu o voi discuta acum).
Partea de mai sus este teoria. În practică, observăm că economia României, puternic euroizată, unde consumatorul este supraexpus la volatilitatea cursului de schimb, face nepractică din punct de vedere politic folosirea instrumentului devalorizării controlate pentru a stimula exporturile. După cum vedem azi, impactul asupra consumatorilor (chiar și psihologic) face greu de justificat o astfel de politică. În realitate, BNR a adoptat flotarea controlată a cursului, angajându-se să mențină leul în interiorul unei benzi relativ la euro, acest lucru traducându-se prin intervenții de a modera sau stopa devalorizarea leului, nu invers.
În al doilea rând, folosirea politicii monetare prin intermediul dobânzii de referință a fost, similar, o pârghie folosită destul de discret de BNR în ultimii ani.
Rezumând, argumentul clasic, al pierderii independenței politicii monetare nu prea stă în picioare.
Ajungem acum la argumentul „real".
S-a tot vorbit în ultimii ani de pericolul așa-numitelor șocuri asimetrice -- altfel spus, din cauza faptului că economiile din interiorul zonei euro sunt prea diverse ca structură și există inclusiv un decalaj între ciclurile de business, aceeași politică monetară poate afecta în mod diferit statele din interior. De exemplu, o politică monetară restrictivă, potrivită pentru economia Germaniei care e pe creștere, poate fi un dezastru pentru Grecia, care este în colaps.
De aceea, s-a spus, trebuie atenție mare ca statele din zona euro să fie aduse într-o stare în care să existe o minimă compatibilitate între ele.
Din acest punct de vedere, s-a spus, România, care mai are de rezolvat probleme cu autostrăzi, spitale, școli, etc., nu poate fi băgată încă în aceeași oală cu Germania. Nu poți pune un motor de Mercedes pe un Logan, s-a afirmat, așa că hai să așteptăm să ajungem măcar o Skoda.
De acord până la un punct. Însă:
- dacă România așteaptă ca fata mare la măritat să vină momentul perfect, riscăm să treacă trenul integrării în zona euro. Problemele noastre vor dura mulți ani până se vor rezolva, timp în care Europa va merge înainte.
- aderarea la euro va asigura un echilibru între politica de centru-stânga, expansionist fiscală, a majorității actuale, și respectarea regulilor macroprudențiale ale UE (deficit/PIB, inflație, etc.). Cuvântul de ordine aici trebuie să fie ECHILIBRU.
- aderarea la zona euro va elimina riscul de curs de schimb într-o economie puternic euroizată.
- riscurile unei „inflații-blitz", așa cum s-a întâmplat în alte țări ca Italia (prin creșterea speculativă a prețurilor de către comercianți la momentul trecerii efective la moneda unică) poate fi evitată printr-o informare bună a populației. Să fim serioși, nu mai suntem în 1999, există aplicații de mobil pentru orice.
- efectul simbolic pozitiv va fi unul masiv în rândul cetățenilor și al statului. Să fim serioși, leul nostru nu este chiar un simbol de mândrie națională.
- setarea unei foi de parcurs și îndeplinirea acesteia va întări poziția României în UE, va fi o dovadă de seriozitate și angajament pe termen lung.
CONCLUZIA mea este că...
obiectivul aderării la zona euro rămâne în picioare, avantajele exced inconvenientele iar pentru a adera trebuie în primul rând asumat un orizont de timp clar. Din acest punct de vedere asumarea de către Guvern a aderării la zona euro până în 2024 este de salutat, iar corelarea cu perioada Președinției este și ea un motiv în plus pentru care anunțul este unul oportun”, a scris, joi, Alex Coita pe Facebook.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
