Adriana Rujan, profesor universitar, a murit

Scutaru Cristina / 18 iul 2018 / 14:18 Salveaza PDF Comentarii
Doliu
Descriere foto: Doliu

Conducerea Universității din Pitești și își exprimă regretul profund pentru pierderea unui reprezentant de seamă al comunității academice piteștene – profesor, mentor, prieten ADRIANA RUJAN.

Conducerea Universității din Pitești și își exprimă regretul profund pentru pierderea unui reprezentant de seamă al comunității academice piteștene – profesor, mentor, prieten, ADRIANA RUJAN.

Transmitem îndureratei familii sincere regrete.

Slujba de înmormântarea a doamneiconferențiar universitar doctor ADRIANA RUJAN va avea loc joi, 19 iulie 2017,  ora 12, la biserica din Valea Mare Pravăţ.

DUMNEZEU SĂ O OCROTEASCĂ  !

 

 

 

Oglinda ochilor ei...

M-am născut la 1 aprilie 1944, în comuna Valea Mare-Pravăţ, judeţul Muscel (Argeş). Eram al doilea copil, după o soră mai mare, Maria-Laura (n. 14 august 1942 ). Mama, Rujan Maria, avea 22 ani, iar tata, Rujan Gheorghe, originar din satul Hârtieşti, avea 32 ani. La data naşterii mele tata fusese rechemat pe front, de unde nu s-a mai întors; a murit în aceeaşi lună, la 28 aprilie 1944, în luptele de la Podul Iloaiei (lângă Iaşi). A fost avansat post-mortem de la gradul de sergent T.R. la subofiţer, după ce fusese şi anterior decorat pentru bravură. Mama, absolventă a Şcolii de 7 ani din sat, era casnică, iar tata avea profesia de contabil. Mama, rămasă văduvă, nu voia să ne întristeze vorbindu-ne despre tatăl dispărut, însă din amintirile vecinilor noştri şi ale prietenilor săi ne-am format imaginea unui om nu numai „foarte deştept”, cum ne spuneau toţi, ci şi cu o înzestrare artistică excepţională, prin care tata a rămas pentru noi o prezenţă spirituală vie.

Mama, având, ca văduvă de război, o pensie mică, a muncit din răsputeri pentru a ne creşte şi a ne asigura o copilărie fericită, fără a simţi griji şi frustrări: cu pom de Crăciun, hăinuţe de Paşti, cu păpuşi şi cutii cu jocuri, cu poveşti şi anecdote spuse de bunica, pentru a ne chema în casă de la joacă şi a ne cuminţi. Seara, la întoarcerea acasă, oricât de ostenită ar fi fost, mama citea totdeauna înainte de culcare, uneori făcând observaţii pline de umor. Bucuria lecturii şi prezenţa în casă a cărţilor (de radio am beneficiat abia din clasa a IV-a) ne-au creat, în mod firesc, o atmosferă proprice dezvoltării noastre intelectuale şi spirituale, în general.

În toamna anului 1950 am fost înscrisă la şcoală: nu împlinisem şapte ani, dar învăţasem să scriu, să citesc şi „să socotesc” de la sora mea, ce urmase clasa I, iar diferenţa de numai un an dintre noi, la şcoală, mi-a permis să învăţ după manualele ei, fără noi cheltuieli. Sora mea a reprezentat la şcoală totdeauna o bună „carte de vizită” pentru mine, fiindu-mi dată ca „model” de învăţătură şi bună purtare. Eu făceam multe năzdrăvănii, îmi scriam temele în grabă pentru a câştiga timp de joacă şi de „citanie” cum mă certa, excedată, bunica . Primele cărţi citite, începând cu clasa a II-a au fost „Dox”-urile şi romanele poliţiste din „Colecţia celor 15 lei”, aduse în vacanţă de verii noştri mai mari de la Bucureşti, şi cărțile de poezii din casă: Alecsandri, Bolintineanu, Coşbuc şi mai ales, Mihai Eminescu: „Strigoii”, „Scrisoarea III” şi „Luceafărul” erau poeziile preferate, iar pe acesta din urmă în clasa IV-a îl ştiam pe de rost. La cărţile pentru copii şi alte scrieri în proză („Fram, ursul polar”, „Ultimul mohican”, „Cartea junglei”, „Mihail, câine de circ”, „Toate pânzele sus”, „20.000 de leghe sub mări” , „Velerim şi Veler-Doamne”, „Pinocchio”, etc.) ne făcusem, din proprie iniţiativă, caiete de lectură, în care notam personajele, acţiunea şi transcriam episoadele preferate.

Lecţiile predate de profesori, începând cu clasa a V-a, m-au ajutat să-mi „delimitez” mai clar natura cunoştinţelor, după domeniul disciplinelor şi, de asemenea, să-mi ierarhizez preferinţele, aceasta în funcţie şi de personalitatea profesorilor. Am avut şansa de a avea dascăli de bună calitate, care ne-au asigurat o perspectivă largă de cunoaştere, cultivându-ne dorinţa de a ne însuşi cunoştinţele predate ca necesitate interioară a spiritului, ca viitori oameni cu o solidă „ştiinţă de carte”. În acest moment al evoluţiei noastre, o contribuţie fundamentală a avut profesorul nostru de limba română, domnul Dumitru Andronic. Moldovean de origine (din comuna Moviliţa, Focşani) venit de puţin timp la şcoala noastră, după un periplu prin mai multe părţi ale ţării – se pare , „mutat disciplinar” din motive politice şi de profil profesional (era şi absolvent de teologie), noul profesor, înzestrat cu o mare vocaţie de pedagog şi de „civilizator” al comunităţii, a iniţiat şi organizat, mobilizând forţele satului, o serie de schimbări benefice în viaţa şi mentalitatea oamenilor: pavarea şoselei de legătură cu oraşul Câmpulung şi aprobarea unei linii de autobuz (care a facilitat naveta elevilor de liceu, ca şi a muncitorilor, la oraş), amenajarea (mai ales prin efortul nostru, al elevilor) pe porţiunea din centrul satului unde cursul de apă trecea printr-o râpă insalubră, a unui parc, ce a primit numele „Parcul pionierilor”. A făcut demersuri pentru înfiinţarea Grădiniţei de copii, a cărei primă educatoare a fost însăşi soţia profesorului şi unde seriile de preşcolari au primit o educaţie aleasă. Cu mamele copiilor de grădiniţă, dar şi de şcoală, „Doamna”, cum o apelau toţi sătenii, cu respect absolut, a înfiinţat un cor feminin pe două voci. Noi, elevii de şcoală şi absolvenţii, deveniţi liceeni, - toţi, printr-o minune „talentaţi”, pregăteam serbări cu recitări, cântece, dansuri populare, jucam cu mult succes piese de teatru – în faţa unei săli totdeauna arhipline, într-un cadru de emulaţie artistică şi culturală de cea mai înaltă ţinută.

În calitatea sa de profesor, „domnul Andronic” ţinea lecţii memorabile de limba română, de literatură, de lectură şi compunere, ba chiar şi de caligrafie, cu eficienţă şi bună dispoziţie, dar şi cu observaţii şi ironii scăpărătoare pentru cea mai mică greşeală. Pe lângă îmbogăţirea fondului de carte al Bibliotecii şcolii, a obţinut crearea unei filiale a Librăriei din Câmpulung, de unde, economisind bănuţi (pe care ne îndrumase să-i depunem pe carnetul CEC), am început să cumpărăm cărţi pentru propria noastră bibliotecă. Duminicile ne adunam la Cercul literar, unde citeam, cât mai „expresiv”, comentam şi analizam texte fundamentale din operele marilor noştri scriitori, ba chiar băteam şi noi, timid, la porţile creaţiei literare. Până la absolvirea şcolii elementare citisem operele principale ale marilor noştri clasici şi eram pregătiţi să receptăm , critic şi analitic , un text literar. Din nefericire, în vacanţa de iarnă a ultimului an de şcoală ( 1956-1957 ), când tocmai pregătisem, cu domnul profesor în rolul lui „Moş Gerilă”, o serbare feerică a pomului de iarnă, cu care, în alai cu Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Albă ca Zăpada, Zâna Nopţii, Zâna Florilor, în gerul iernii, am mers în turneu, cu sania, în toate satele comunei noastre, împărţind bucurie şi daruri copiilor, profesorul nostru a răcit, contractând o boală neiertătoare. În a doua parte a anului de şcoală orele de limba română au fost preluate, din mers, de o doamnă învăţătoare, căreia nivelul teoretic şi practica analizei gramaticale îi creau dificultăţi, astfel încât pregătirea noastră, mai ales la această materie a lăsat de dorit. În vară, după absolvire, am dat examen de admitere, cu încă trei colege, la Şcoala Pedagogică Mixtă din Câmpulung, an în care s-a efectuat şi trecerea de la durata de 4 ani a studiilor, la durata de 6 ani. Fără să mai aspirăm la intrarea pe primele locuri, am reuşit la examenul de admitere, notele bune de la proba scrisă de literatură fiind cele care au înclinat balanţa în favoarea admiterii noastre.

Prima zi a anului I la Şcoala Pedagogică de 6 ani din Câmpulung-Muscel ne-a reunit, pe fericiţii admişi la această prestigioasă şi râvnită „fabrică de dascăli”, într-o singură clasă, ce avea să devină, pe parcursul celor şase ani de studiu, un colectiv de elită, unitar în diversitatea membrilor săi, o comunitate de aspiraţii şi efort în fluxul devenirii noastre profesionale. Am insistat asupra acestei perioade pre-liceale pentru valoarea ei formativă de neînlocuit şi de nerecuperat pentru cei care nu au trăit-o la acelaşi grad de intensitate, şi datorită căreia studiul a constituit, pentru mine şi pentru alţi adolescenţi cu aceeaşi experienţă cognitivă, o activitate desfăşurată cu seriozitate şi plăcere, succesul şcolar fiind un rezultat de la sine înţeles, deşi umbrit adesea de ingerinţe şi alterări subiective pe care, cu lipsa de experienţă socială a vârstei, nu le puteam înţelege.

Pe parcursul acelor ani de învăţătură „deplină” am descoperit, stimulată de atenţia celor mai buni profesori ai noştri, dar şi de o energie debordantă de „Berbec”, noi înclinaţii şi posibilităţi de exprimare, de autocunoaştere: m-am înscris la secţia de atletism a şcolii sportive nou înfiinţate de câţiva tineri profesori de sport, am urmat cursuri de schi, am fost „propulsată” – în sensul fizic al termenului – în faţa corului, în timpul unei repetiţii, pe care l-am dirijat cu o ciudată siguranţă, devenind unul dintre discipolii de nădejde ai marelui şi iubitului nostru profesor de muzică, Alfons Popescu.

Mi-am descoperit, sub ochiul atent al altui mare dascăl – profesorul şi dirigintele nostru în primii doi ani, domnul Ioan Simionică, aptitudinea de a învăţa cu uşurinţă limba franceză şi limba latină, nou introduse în programă, iar prin „rezonanţă” cu stilul de predare a limbii române al domnului profesor Miron Holban, am atins treapta performanţei de a lua premiul I la faza republicană a Olimpiadei de literatura română, în anul şcolar 1963, deschizând altor „olimpici” din rândul elevilor şcolii drumul unei afirmări ce păruse inaccesibilă.

A urmat, în acelaşi an, examenul de absolvire şi repartizarea ca învăţătoare într-un sat îndepărtat şi lipsit de lumină electrică, satul Radomireşti din raionul Drăgăneşti-Olt, regiunea Piteşti. După un an de real „apostolat”, care însă mi-a adus bucuria unei foarte bune evoluţii ulterioare a primilor elevi (clasa a III-a), neglijaţi până atunci de învăţători navetişti, mi s-a dat aprobarea de a mă putea înscrie la facultate, la secţia fără frecvenţă, din cauza cererii de cadre didactice calificate în învăţământul primar, prin hiatus-ul creat în urma trecerii la învăţământul pedagogic de 6 ani. Am hotărât să studiez filologia română la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, atrasă de marile tradiţii culturale ale acestui oraş. După primul an de studii, datorită notelor foarte bune obţinute, mă puteam transfera, având şi bursă, la cursurile de zi. Am rămas încă doi ani în învăţământ (interval în care am predat limba română la clasele a VIII-a ale Şcolii Generale de 8 ani din comuna Berevoieşti, Raionul Muscel), pentru a putea susţine examenul de definitivat. În anul al III-lea am trecut la cursurile de zi, iar la sfârşitul anului al V-lea, în iunie 1969, am susţinut examenul de diplomă (cu nota 10,00 la lucrarea de diplomă şi media generală de absolvire 9,93), rezultate care mi-au permis repartizarea în învăţământul superior, la Institutul Pedagogic de 3 ani din Piteşti. În anii IV şi V de facultate am beneficiat, împreună cu alţi colegi „de nota 10” de la celelalte facultăţi, de o bursă specială „Gh. Gheorghiu-Dej”, instituită după moartea conducătorului ţării. Această bursă mi-a permis să am o studenţie frumoasă, fără griji materiale, şi pe care am trăit-o din plin, drămuindu-mi timpul între cursuri, seminarii şi marile săli de lectură de la Biblioteca Universităţii şi Biblioteca Fundaţiilor, unde plutea încă farmecul evanescent al trecerii lui Mihai Eminescu.

A fost un timp de graţie, o perioadă de mari satisfacţii intelectuale, de formare profesională la exigenţe şi standarde stabilite prin liberă opţiune.

Din anul universitar 1969 până în anul 2010, când am solicitat pensionarea, am desfăşurat o activitate didactică neîntreruptă la Facultatea de filologie din Piteşti, în diverse avataruri şi ipostaze – unele dramatice – ale acestei instituţii şi ale cadrelor didactice rămase fidele.

Între anii 1993-1995 am susţinut un lectorat de limba română la Universitatea Jagellonă din Cracovia, Polonia. Deşi domeniul meu filologic preferat a rămas literatura, prin posibilităţile nelimitate de exprimare ce ni le oferă, ca stapân ai împărăţiei cuvântului, ca asistent stagiar, apoi titular (1969-1973), lector ( 1974-1998) şi conferenţiar (1998) m-am specializat, prin natura postului didactic, în predarea disciplinelor Limba română contemporană şi Etnologie şi folclor, cu renumiţi titulari de curs: conf. univ. Gh. N. Dragomirescu şi prof. univ. dr. Gheorghe Vrabie. La îndemnul cunoscutului folclorist, m-am înscris la doctorat, sub îndrumarea domnului prof. univ. dr. doc. Dumitru Pop, de la „Universitatea Babeş-Bolyai” din Cluj. Am aprofundat astfel un domeniu vast al culturii tradiţionale române, cu întregul său univers de norme şi valori, care m-au îmbogăţit spiritual, şi cărora le-am dedicat o preocupare constantă de cercetare şi valorificare, nu numai prin activitatea ştiinţifică şi didactică, ci şi printr-o acţiune culturală sistematică în cadrul Asociaţiei folcloriştilor argeşeni „C. Rădulescu-Codin”, constituită sub egida Centrului Creaţiei Populare - Argeş. Am lucrat cu pasiune şi abnegaţie în toate împrejurările, şi mai ales în activitatea cu seriile de studenţi filologi, tineri ce vin cu un imens orizont de aşteptare pe care trebuie să ştim să-l împlinim.

Situarea în coordonatele marilor valori ale creaţiei populare, ca şi aspiraţia de cunoaştere exhaustivă (niciodată încheiată) a creaţiilor spirituale din sfera artei cuvântului, dar şi din alte domenii ale manifestării omului ca fiinţă demiurgică, m-au fortificat şi mi-au modelat spiritul, dându-mi privilegiul de a trăi frumos, de a mă bucura de infinitele forme ale vieţii, de a nu face răul, dacă binele nu-l putem face totdeauna.



STIRE RECOMANDATA

Te-ar putea interesa








Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?


Copyright 2018 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.22