EXCLUSIV  Maria Dumitrașcu: Nu vreau să întristez pe nimeni, dar ăsta e adevărul. Nimeni nu va şti că am renunţat

Maria Dumitraşcu / 04 apr 2019 / 23:15 Salveaza PDF Comentarii
femeie
Descriere foto: femeie

Nimeni nu va mai şti de noi. De viaţa noastră interioară, atât de bogată şi de complexă. Nimeni nu va şti că am renunţat, că am câştigat lupte, că ne-a fost frică.

Tot ce am făcut şi am trăit va fi doar o poveste uitată, înghiţită de timp. Nu vreau să întristez pe nimeni, dar ăsta e adevărul: că suntem efemeri şi că în urma noastră, lumea nu se va fi oprit în loc. Soarele va continua să răsară şi să apună, alţi ochi se vor bucura de stele, de ploi şi de natură. Aşa cum ne-am bucurat şi noi, cândva, de mult, atunci când am trecut prin lumea aceasta pentru o clipă. O clipă, atât durează vieţile noastre în nemărginirea timpului. Ca un castel de nisip, peste care vine marea agitată şi-l dărâmă, chiar atunci când te aştepţi mai puţin.

Toate visurile noastre, temerile, reuşitele şi angoasele vor fi dispărut ca şi cum n-au existat niciodată. Nimeni nu va mai şti de ele. Toate lacrimile, oamenii pe care i-am iubit, momentele de bucurie şi de revelaţii, tot ce am clădit cu greu, tot ce am plâns, tot ce am cântat, tot ce am căutat, tot ce am descoperit, se va risipi ca frunzele luate de vânt.

Nimeni nu va mai şti că am trecut pe aici, că am avut visuri care s-au împlinit sau nu, că am străbătut drumuri, admirând peisaje sau neştiind încotro s-o luăm, că am fost fericiţi atunci când am învăţat ce e iubirea, că ne-a durut atunci când am învăţat lecţii prea târziu, atunci când am pierdut, atunci când ceilalţi ne-au rănit, că am fost copii, că am scris poveşti pe drumul nostru.

 

Nimeni nu va mai şti că pentru o clipă ne-am simţit nemuritori

 

Poate că aceasta e tragedia vieţii. Tragedia oricui. Că trebuie să învăţăm să trăim fericiţi, chiar dacă ne îndreptăm spre ceva necunoscut. Asta e o adevărată artă de a fi. Un curaj pe care doar oamenii îl deţin, pentru că doar ei sunt supuşi la conştientizarea propriului sfârşit. Prin mecanisme de apărare, prin evitare şi negare, prin distragerea atenţiei, reuşim să ne găsim fericirea, uitând de finalul ei.

Nimeni nu va mai şti de noi. De viaţa noastră interioară, atât de bogată şi de complexă. Nimeni nu va şti că am renunţat, că am câştigat lupte, că ne-a fost frică, că am greşit, că ne-am abţinut să mâncăm ceva bun, că n-am fost în călătoria aia pe care am visat-o mereu, că am uitat de noi, că nu vom fi purtat niciodată acele haine care ne aşteaptă în dulap, să ne bucurăm de ele, că nu ne-am făcut mai mult timp pentru noi, pentru momente de linişte, că nu am privit mai adânc în jurul nostru, să ne bucurăm de tot ce vedem, că n-am căutat pe cineva drag, că am plecat fără să îi spunem cât l-am iubit.

Din păcate, realizăm aceste lucruri şi simţim o nevoie intensă de a trăi abia atunci când ne este pusă viaţa în pericol sau atunci când pierdem pe cineva drag. Parcă atunci ni se ia un văl de pe ochi şi devenim mai conştienţi, mai prezenţi, mai înţelepţi.

Lumea va uita de noi. Ne vor dispărea urmele, nici cerul şi pământul nu ne vor purta amintirea. Dar important e să trăim cu adevărat, în călătoria noastră, căci intuiţia îmi spune că viaţa pământească e doar o trecere. Să ne bucurăm. Să învăţăm. Să oferim. Şi iar să ne bucurăm. Atunci când înţelegi că nu ai tot timpul din lume, se opreşte şi frica de a trăi, de a face lucruri. Începi să trăieşti cu adevărat. De aceea există sfârşitul.

Poate că lumea va uita de noi, dar noi n-o vom uita, căci se va impregna adânc înlăuntrul fiinţei noastre, şi o vom lua cu noi, pentru totdeauna.

 


Te-ar putea interesa








Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?


Copyright 2019 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.27