În anii ’60 existau multe ştranduri în Bucureşti, deschise de la 1 iunie. În fruntea lor se situa bazinul cu valuri „Lido” din curtea interioară a palatului omonim, care, cu anexele sale, se întindea pe suprafaţa a patru străzi centrale. Intrarea se făcea prin curtea de peste drum de Biserica Boteanu şi costa 12 lei, adică de zece ori mai mult decât la un ştrand de lângă Operetă, frecventat de adolescenţi şi copii, poreclit „Ligheanul vesel”.

Construit în epoca interbelică, Palatul „Lido” fusese proprietatea omului politic liberal C. Angelescu, fost prim-ministru, care îl scăpase de la demolare la mijlocul anilor ’30, cu prilejul „alinierii” care trasase conturul celor patru bulevarde consecutive ce leagă Piaţa Victoriei de Piaţa Unirii.

În ştrandul „Lido” se putea intra şi din holul hotelului. În mijlocul său se afla piscina lungă de vreo 20 de metri, placată cu faianţă alb-albastră, înconjurată pe ambele laturi de şezlonguri, umbrele şi măsuţe. În latura dinspre strada Franklin erau un bazin în miniatură pentru copii, ficuşi, flori şi câteva trepte betonate. Adâncimea bazinului, care declina lent, atingea patru metri în capătul opus, unde exista o punte care îi unea laturile. Apa din piscină era schimbată de câteva ori pe zi şi era perfect transparentă. Din oră în oră, precedate de un semnal sonor amintind o sirenă de vapor, porneau valurile. Acestea se puteau auzi şi seara, după închiderea ştrandului, pentru delectarea clienţilor care luau masa pe terasa restaurantului, în pauzele orchestrei, până la 2.30 dimineaţa, când se închidea localul. Exista şi o a doua terasă, cu bar, la un nivel superior, unde ziua clienţii se puteau, totodată, bronza. Dedesubtul primei terase, parte din corpul hotelului, era ghereta doamnei Wanda, o poloneză spelbă care vindea ţigări şi ziare străine. Chelnerii aduceau pe tăvi citronade în pahare brumate, cu paiul aferent lipit de ele, sticle de bere germană, băuturi alcoolice moderate şi cocteiluri Alexander I şi Alexander II, la modă pe atunci.

Dincolo de Arcul de Triumf, în apropierea Mânăstirii Caşin, se găsea Ştrandul Tineretului, foarte curat, unde se ţineau cursuri de înot, cu un bazin lung de 50 de metri, prevăzut cu trei trambuline, şi altul de 25. Majoritatea bucureştenilor preferau însă Ştrandul Bordei, înfiinţat în anii ’50, întrucât acolo era loc întins şi iarbă unde se putea aşterne masa cu cele aduse de acasă, iar berea şi grătarul de mititei se aflau la îndemână. La Bragadiru era aproape la fel, ca şi pe malul lacului Tei, la Ştrandul Studenţesc. Câteva categorii sociale, în frunte cu activiştii Comitetului Central şi salariaţii aparatului represiv, îşi aveau propriile ştranduri, cu restaurante cu preţuri modice, aşezate în locuri discrete, păzite cu vigilenţă.

Pe la ora 8 seara, când începea să se întunece, pe atunci neexistând oră de vară, o distracţie la îndemâna oricui o constituiau cinematografele în aer liber, „grădinile”, unde spectatorii puteau să fumeze în voie şi să mănânce seminţe sau alune. Aceste grădini, precum „Eforie” de pe strada cu acelaşi nume, erau moştenite din epoca interbelică. La fel, grădina cinematografului „Capitol”, din strada Sărindar. Lipită de clădirea Bibliotecii Centrale Universitare, era o grădină cu program de revistă, „Boema”, unde actorii Teatrului „Constantin Tănase” dădeau spectacole în care, în anii ’60, scheciurile şi cupletele erau pigmentate chiar cu unele aluzii politice.

În toamna anului 1982 a venit în turneu la București violonista Lola Bobescu. Urma să cânte Simfonia spaniolă de Edouard Lalo. Pentru felul cum o interpretase, admiratorii o porecliseră „Lola Lalo”. O prietenă care urmase Liceul de Muzică mi-a spus că mă poate duce la concert, întrucât avea o invitație de două locuri. Când am ajuns la Ateneu, sala era arhiplină: studenți de la Conservator care fuseseră îngăduiți înăuntru stăteau pe trepte sau rezemați de pereți. Invitația era într-o lojă centrală cu scaune îmbrăcate în velur roșu. La câteva minute după ce ne-am așezat, luminile s-au stins și orchestra a slobozit acordurile primei lucrări din program – a unui compozitor român. Un domn de vreo 45 de ani, care stătea în stânga mea, cu ochelari, corect îmbrăcat, în costum, cu cravată, a scos din servietă un teanc de coli albe. A pus servieta pe genunchi, foile deasupra și a început să scrie. M-am gândit că este cronicar muzical. Probabil că așa era în branșa lor: își notau impresiile în timp ce orchestra cânta. Domnul umpluse cu scrisul său uniform a doua filă și o începea pe cea de a treia. Îmi era cu neputință să mă uit la orchestră. Privirea fugea de acolo și se întorcea înspre omul care scria imperturbabil. A venit momentul terminării primei părți a programului; răsunau aplauze, luminile se aprindeau treptat, cum se stinseseră, domnul de alături își băgase stiloul în buzunar și filele în servietă. Ne-am ridicat să ieșim în pauza concertului. Preîntâmpindu-mi întrebarea, prietena m-a luat de braț și mi-a șoptit la ureche: „Asta e loja Ministerului de Interne”.

Google News icon Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News