Cinema-ul lui Aki Kaurismäki este o lume în sine. Un univers ancorat în prezentul nostru. Există la acest regizor un elan umanist, niciodată dezminţit sau atins de deziluzii. Lumea noastră se dărâmă, iar el încearcă s-o repare.
Cealaltă parte a speranței / The Other Side of Hope / Toivon Tuolla Puolen, cel mai recent film al regizorului finlandez Aki Kaurismäki, câștigător al Ursului de Argint pentru Cel mai bun regizor la Berlinale 2017, va avea premiera în Romania vineri 26 mai, de la ora 20:00, la Studioul Horia Bernea - Cinema Muzeul Țăranului.
Cealaltă parte a speranței este o comedie foarte actuală, care spune poveștile unui tânăr refugiat sirian și ale unui finlandez, fost agent de vânzări, azi cârciumar și jucător de poker, ale căror drumuri se intersectează în jungla de asfalt numită Helsinki. Fiecare vrea partea sa de speranță. Aki Kaurismäki semnează și scenariul filmului.
Cele două povești se intersectează din întâmplare la minutul 40 al filmului. Prima este cea a lui Khaleb (interpretat de Sherwan Haji), un tânăr sirian refugiat care a pierdut totul. Aproape din întâmplare, el ajunge la Helsinki ca pasager clandestin pe un vas carbonifer și caută azil, fără mari speranțe pentru viața sa de acum încolo. Îşi spune povestea ca şi cum ar recita o listă de curse. A pierdut tot ce avea şi încearcă să-şi regăsească sora de care a fost despărţit la un control la frontieră. Femeia care îl ascultă este la fel de impasibilă ca el. Este regula care traversează cinema-ul lui Kaurismäki: trebuie să înghiţi totul, să nu laşi să se vadă nimic. Asta îi explică un prieten, refugiat irakian, lui Khaled. Îl sfătuieşte să încerce să surâdă, pentru că în această ţară cei trişti sunt expulzaţi.
Wikström (Sakari Kuosmanen), celălalt protagonist, este un agent de vânzări în jurul vârstei de 50 de ani, care vinde în special cămăși de bărbați și cravate. La începutul filmului, el își părăsește soția alcoolică, renunță și la meseria sa și se trasformă pentru moment într-un împătimit jucător de poker. Cu modesta sumă de bani pe care o câștigă astfel, Wikström cumpără un restaurant neprofitabil, aflat într-o curte interioară la capătul îndepărtat al unei străzi lăturalnice din Helsinki.
Când autoritățile hotărăsc să îl trimită pe Khaled înapoi în ruinele din Aleppo, sirianul decide, asemenea multor altora în situația sa, să rămână ilegal în Finlanda și dispare astfel pe străzile din Helsinki. Aici întâlnește, pe lângă multe fețe ale rasismului, momente pure de bunătate.
Într-un final, Wikström îl găsește pe omul nostru dormind în curtea interioară a restaurantului său. Probabil vede ceva din el însuși în tânărul ponosit, pentru că îl angajează pe Khaled ca debarasator și spălător de vase.
Pentru un moment, viața își arată partea luminoasă.
„Prin acest film încerc să fac tot ce pot eu mai bine pentru a sfărâma modul european de a vedea refugiații fie ca victime pe care le compătimim, fie ca pe imigranții aroganți din punct de vedere economic, care ne invadează societatea pur și simplu pentru a ne fura locul de muncă, soția, casa ori mașina. În istoria Europei, crearea și implementarea prejudecăților rezultate din stereotipuri a avut un ecou sinistru. Recunosc că Cealaltă parte a speranței este, într-o anumită măsură, un film care își propune să influențeze vederile și opiniile spectatorilor, încercând în același timp să le manipuleze emoțiile, pentru a-și îndeplini scopul. Pentru că aceste eforturi vor eșua firesc, ceea ce rămâne este, sper, o poveste verticală și ușor melancolică, spusă cu umor, iar pe de altă parte, un film aproape realist despre câteva destine din lumea de astăzi“, spune Aki Kaurismäki.
Cineastul finlandez este un demn urmaş al lui Chaplin, cu întregul amestec de burlesc, de comedie socială şi de melodramă. Adept al ambianţelor nocturne în interioare kitsch sau desuete, el oferă farmec unui spaţiu adormit prin lumina pe care i-o conferă.
La şase ani după Le Havre, această lume fermecătoare revine, cu poveştile celor doi eroi desfăşurate între comisariate, cămine şi ameninţări de expluzare, pentru unul, cu partide de poker şi cumpărarea restaurantului pentru celălalt. Un film lucid şi politic, care priveşte cu umor, cu melancolie şi poezie derivele timpului nostru.
“Într-o lume care se povesteşte din ce în ce mai mult ca un serial dramatic şi vorbăreţ de televiziune, Kaurismäki merge la esenţial. Şi acest esenţial este solidaritatea. Ca în timpul Armatei Salvării şi a supei populare din Omul fără trecut (2002). Ca în Le Havre (2011) în care un băiat sosit clandestin din Gabon este primit de un lustragiu”, scrie criticul de film Frédéric Strauss.
Mergând către ceilalţi, Kaurismäki pare să-şi regăsească trecutul. Prin Wikström îl evocă pe tatăl său, care era specializat în vânzarea cămăşilor. Şi la fel ca la începuturile sale în cinematografie ne propune întâlniri cu muzicieni, rockeri care cântă la colţ de stradă sau în baruri. Cealaltă parte a speranţei este un film mai tineresc decât cele dinainte şi, în acelaşi timp, mai înţelept, transmiţând viziunea lui asupra lumii de astăzi. Este filmul tuturor contrastelor: între realitatea sumbră şi uşurinţa care permite eroilor să supravieţuiască, între amintiri şi schimbări, între Khaled şi Wikström.
Film după film întâlnim aceeaşi lume în micul teatru al lui Kaurismaki. Câini, vechi trupe de rock’n roll, bărbaţi şi femei care, cu o privire goală, visează o altă viaţă.
Cineastul lucrează cu o mare economie de mijloace atât în cuvinte, în gesturi, în decoruri cât şi în numărul planurilor, construind o lume nudă şi rară. Din 2000, el a creat numai patru lungmetraje, ca şi cum ar avea nevoie de ani pentru a croi, a rafina, a esenţializa filmele sale.
După Omul fără trecut, distins cu Marele Premiu şi Premiul de interpretare feminină la Cannes în 2002 şi după Les Lumières du faubourg din 2006, cineastul finlandez a estompat în acest film disperarea existentă în peliculele sale. Poate pentru că, aşa cum se întreba, cu un acut simţ al absurdului, “La ce serveşte pesimismul când ai pierdut orice speranţă?”
Aki Kaurismäki s-a născut în Finlanda și are 60 de ani. În limba finlandeză, numele său înseamnă „dealul cerbului”. Până să ajungă un nume în industria filmului, el a fost poștaș, a spălat vase pentru un restaurant și a activat pe post de critic de film. La un moment dat, a înființat (împreună cu fratele său, Mika) o casă de producție și distribuție numită Villealfa. Cei doi sunt responsabili pentru o mare parte din producțiile finlandeze încă din anii ‘80.
În 1990 a regizat primul său film în limba engleză, comedia I Hired a Contract Killer, selectat în Competiția pentru Leul de aur la Festivalul de film de la Veneția.
Cel mai recent film de lungmetraj regizat (și produs) de Aki Kaurismäki a fost Le Havre (2011), peliculă distribuită și în România de Independența Film.
Sherwan Haji, care îl interpretează pe Khaled este de origine siriană. Actor de filme de televiziune în ţara natală, trăieşte astăzi în Finlanda unde regizează şi produce filme şi instalaţii video în societatea sa Lion's Line. Are 32 de ani.
Actorul mărturisea: “Acest film a constituit pentru mine o magnifică experienţă umană. Am întâlnit în Aki Kaurismäki un om franc, plin de energie pozitivă. Asta a dus imediat colaborarea noastră la un alt nivel.
La lectura scenariului, mi-am dat seama că Aki nu îndrepta acest text către partea tehnică, ci în primul rând către emoţie, pe care am şi resimţit-o. Era aproape un poem. Trebuie să spun că tristeţea omului Kaurismäki, vulnerabilitatea lui sunt legate de absurditatea lumii. Există în el un fel de Don Quijote. Vrea să salveze ceea ce mulţi oameni aproape au uitat: umanitatea lor.
Acest rol nu este identic cu istoria mea personală, dar sunt sirian şi am venit în Finlanda, ţară despre care nu ştiam nimic, pentru a o urma pe cea pe care o iubesc. Am putut da substanţă acestui personaj, iar el m-a schimbat. Am devenit mai cald după şapte ani în acest ţinut cu o climă glacială”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
