€ 5.0978 →
|
$ 4.4169 →
|
foto pexels
O treime dintre adolescenți spun despre ei că sunt triști. Peste 20.000 au deja o boală mintală. Tristețea poate fi acumulată în timp sau declanșată de un șoc. Și totuși, cum îți poți opri copilul din cădere?
Aproximativ 33% dintre adolescenții români cu vârste între 11 și 15 ani spun că se simt triști frecvent, iar peste 22.000 de adolescenți trăiesc o formă de boală mintală, a punctat jurnalista Loredana Iriciuc în emisiunea săptămânală ”Părinți Prezenți”.
Poate cifrele sunt reci, dar nu la fel cum sunt știrile - tot mai multe - din ultimul timp, despre copiii care ”cad” de la etaj.
Iar această emisiune, realizată de Loredana Iriciuc, este un semnal pentru fiecare părinte în parte să-și vadă copilul. ”Copilul meu are tot ce-i trebuie” sau ”nu-i lipsește nimic” sunt afirmații, din păcate, superficiale. Întotdeauna, unui copil îi va lipsi ceva sau nu va avea ceva, contează însă ca acel ceva să nu fie suficient de important pentru a-l face... trist. Tristețea nu trece, cum nu trec nici abuzurile. Durerile se adâncesc și când brațele părinților devin goale, fără cale de întoarcere, spunem că un copil a căzut... Dar acel copil, sufletește, nu a căzut atunci, când părinții lui trăiesc tragedia de a nu-l mai avea. Faptele copiilor care ”cad” ajung rapid motivate: o provocare pe TikTok, de neînțeles - avea totul, un copil exemplu, cu note mari, cuminte, un accident - toate acestea sunt doar o alinare poate pentru părintele lovit de o durere prea mare, părintele care nu vrea și nu poate să creadă că nu a făcut suficient de mult.
Un părinte nu crede niciodată că victima propriei minți sau situații sociale poate fi chiar copilul său. Cătălina Surcel, director executiv al Asociației Telefonul Copilului, spune: ”Nici noi nu am crezut că vom întâlni astfel de cazuri, dar, iată, la vârste din ce în ce mai mici, înregistrăm cazuri de gânduri suicidare. Chiar și la vârsta de 10 ani. Cred că este un semnal de alarmă suficient. Părinții sunt cei care pot schimba lucrurile, către care copiii se pot îndrepta la primul semn către o astfel de perspectivă. În unele situații, vorbim, ca factor declanșator despre:
Nu vom putea preveni lucrurile acestea, dar părintele poate vorbi cu copilul și să înțeleagă prin ce situații neplăcute trece un copil la un moment dat. Ele se adâncesc și, când copilul ia decizia, lucrurile scapă de sub control”.
Comunicarea este cea care lipsește foarte mult, spune Cătălina Surcel, dând exemplul unei adolescente care a luat decizia de a se sinucide după ce a aflat că tatăl său este pe moarte: ”A luat această decizie pentru că a aflat, ea însăși, brusc, că tatăl ei suferă de o boală incurabilă și că va muri. A luat-o complet prin surprindere, neaflând lucrul acesta din familie, de unde ar fi trebuit să afle cu prioritate și să fie pregătită pentru ce urma. Părinții erau și despărțiți, iar ea, într-un sfârșit de săptămână a stat cu tatăl și acolo a observat. A fost un impact psihologic extraordinar, pe care nu a știut cum să-l gestioneze, a început să se gândească singură cum va fi viața ei, fără tatăl ei și aceasta a fost concluzia la care a ajuns, că este mai bine să nu mai fie nici ea. Atunci a sunat la 116111”.
Urmărește emisiunea completă:
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
