Cannes 2017. Zarurile sunt (aproape) aruncate

Corespondență de la Magda Mihăilescu / 27 mai 2017 / 18:29 Salveaza PDF Comentarii
Jeremy Renier și Marine Vacth, amanți dubli
Descriere foto: Jeremy Renier și Marine Vacth, amanți dubli

 Deocamdată, ziariștii își mai trag sufletul. Au, în sfârșit, odată cu ultimele filme văzute, un moment de respirație mai blândă, în timp juriul a intrat, cum se spune, la greu. Nu răzbate nici o veste din acea direcție, nu s-a aflat nicio preferință, secretul pare păzit mai bine ca oricând, dar un lucru este sigur : ușor nu-i va fi lui Almodovar și ai lui. 

Mâine, în ultima parte a discuțiilor –asta se știe din regulamnet – retrași într-o vilă din apropierea Cannes-ului, cu telefoanele mobile și laptopurile confiscate – se înțelege de ce – doamnele și domnii cu toaletele aduse de acasă, împreună cu personalul aferent, machiori, coafori, costumieri etc se vor simți pentru câteva ore prizonieri de lux.

Acum câțiva ani, am văzut un documentar despre viața juraților din afara lungilor ceasuri de dezbatere. Îmi aduc aminte cum se plimba Nanni Moretti ca un leu în cușcă, chit că somptuoasa vilă venețiană nu era chiar cel mai de lepădat loc din lume. Un alt jurat, dintr-un alt an,1999, André Téchiné, îmi spunea că nu ar mai repeta această experiență pentru nimic în lume. Dar să nu-i plângem prea mult. Chiar dacă bănuiesc că cel puțin două-trei dintre peliculele ultimelor zile le va face viața nu prea roză. Îndrăznesc să cred că printre ele ar putea fi filmul lui Serghei Loznitsa numit aici Une femme douce ca și adapatarea din 1969 a lui Bresson sau, în engleză, A gentle woman.

Diane Kruger și qregizorul filmului In the Fade; Fatih Akin

Nuvela dostoievskiană inspiratoare a circulat la noi cu titlul Sfioasa, la fel și filmul realizat după această scriere. Aflat la cel de al treilea film al său, după My Joy și In the Fog, cineastul ucrainean se dovedește acum a fi atins pragul de sus al radicalității. Nimic din literatura lui Dostoievski, totul din Kafka, Orwell, eventual Gogol. Soarta femeii care își caută bărbatul încarcerat nu se știe unde, personaj fără nume și care, de-a lungul celor două ore și jumătate dacă scoate zece vorbe, este o prabolă a unei Rusii- închisoare, incapabile să-și asume istoria, totalitarismul, brutalitatea.

[citeste si]

Bărbații mai cântă la beție imnuri despre Stalin, acompaniate de uriașe cantități de castraveți acri (tradiția), străzile se mai numesc Lenin, Stalin, Engels, cinismul birocrației pare nemuritor, umilința fără margini. Un astfel de film nu putea fi turnat în Rusia, platourile disponibile pentru Loznitsa și directorul de fotografie Oleg Mutu, a cărui virtuozitate a fost din nou remarcată, fiind cele din Lituania. După trei sferturi de narare într-un regim realist, cineastul a cedat tentației măreției hiperbolice din repertoriul unui Sokurov, întretăiat de cadre felliniene.

Răbdătoarea femeie este răpită din gară, urcată într-o troică de basm (blănuri, muzică), târâtă la o mare petrcere în care regăsește în chip de înalți funcționari de stat, torționari obedienți, mândri și anacronici, toate personajele ieșite în drum, până atunci, în peregrinărle sale. După o scenă de viol colectiv barbar, ecranul iese din ceața coșmarului, trimițându-ne din nou la realitate, odată cu trezirea femeii din temporara ațipire.

Vasilina Makovetka, protagonista filmului lui Serghei Loznitsa

Cineastul a avut nevoie de acest artificiu de construcție dramaturgică, reproșat de cei mai mulți critici, pentru că, bănuiesc, altfel nu putea atinge notele înalte ale unui strigăt de disperare. Dacă voi spune că printre primele cadre ale unui alt film posibil de luat în discuție se deschid cu imaginea în plan detaliu a endoscopiei unui vagin, se va înțelege situarea în celălalt capăt al radicalismului. Unul al elitismului francez, întotdeauna bine baricadat în argumente.

Eroul este, de data aceasta, un cineast drag mie, dacă mi se îngăduie o mărturisire, Francois Ozon, al cărui Frantz, văzut în toamna trecută la Veneția m-a tulburat multă vreme. Autorul nu s-a temut atunci să fie considerat clasic, așezat, meditativ. A schimat brusc registrul cu thrillerul erotic l'Amant double. În fapt, Ozon reia tema dublului, anunțată de unele dintre filmele sale anterioare, pentru a o gonfla acum într-o excrescență labirintică altoită pe trunchiul unei povești despre gemenii care, virtual, se vampirizează unul pe altul, cel puternic pe cel mai slab, încă din pântecul matern.Este adevărul pe care îl va afla o tânără îndrăgostită de doi psihiatri frați gemeni.

Robert Patisson, frumosul erou din saga Amurg, eset văzut de unii ca posibil câștigător pentru rolul din Good Tme

Mult voaiorism pe ecran, până și pisicile îl practică. În timp ce ziarul le Monde salută revenirea cineastului la plăcerile proaspete ale primelor sale filme, Libération indică rețeta acestui Janus horribilis în fraze ironice, cu trimitere la umbra unor Cronenberg, Brian de Palma, David Lynch, Paul Verhoeven, « maeștri distilați până la alungarea oricărei urme de spirit ».

Dintr-o masă de filme în care au circulat teme-mărturii ale lumii noastre contemporane, migrația, alienarea, disoluția familiei, derivele vârstelor tinere și, deopotrivă, tentația genurilor, thriller, noir (mult aplaudatul Good Time al fraților Ben și Joshua Safdie) cu un Robert Patinnson de nerecunoscut, juriul ar putea să fie de partea politicului sau al cinematografului experiențelor radicale.Ori le-ar putea împăca pe amândouă. Există, însă, destul loc și pentru surprize.

P. S. Primul mare premiu anunțat astăzi a fost cel al Criticii internaționale, Fipresci. 120 de bătăi pe minut al francezului Robin Campillo este câștigătorul, « Un film despre dragoste, un film despre viață. Despre viața care este mai pouternică decât moartea », se spune în justificarea juriului. Nu este exclus ca el să fie și preferatul marelui juriu. De multe ori alegerile au coincis.



Te-ar putea interesa








Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?


Copyright 2018 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.26