Extinsă, în condiţiile mondializării, ca o instituţie şi practică de succes, trust-ul anglo-saxon întâmpină deja o serie de dificultăţi, în special fiscale, ca fiducie, importată în unele ţări europene de drept civil. Întrucât noul Cod civil român, intrat în vigoare la 1 octombrie a.c., preia o asemenea noţiune din Codul civil al Franţei, ţara în care, printr-o recentă lege, se "dinamitează" bazele "mecanismului" anglo-saxon, am purtat o discuţie mai largă pe această temă cu prof. dr. Mircea Duţu, directorul ICJ.
Interviu cu prof. univ. dr. Mircea Duţu, directorul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române -
- Care sunt originile fiduciei?
- Ele sunt străvechi şi, prin excelenţă, de sorginte anglo-saxonă. În Evul Mediu, cavalerii englezi imaginaseră un sistem special şi ingenios pentru protejarea patrimoniului lor pe timpul absenţei din cauza participării la cruciade. Înainte de a pleca, ei transferau proprietatea bunurilor lor unui personaj respectabil, cel mai adesea stareţului unei mănăstiri învecinate, căruia îi încredinţau grija de a distribui veniturile patrimoniului înainte de întoarcerea lor şi, în caz de dispariţie, de a transmite capitalul beneficiarilor, în special moştenitorilor, printre care se afla şi soţia. Acest sistem, foarte perfecţionat din punct de vedere juridic, se bazează pe încredere, cuvânt tradus prin trust în engleză, şi prevedea în sarcina celui ce devenea proprietarul juridic al bunurilor singura constrângere de a le administra pentru binele moştenitorilor seniorului, beneficiarii.
După "valul" cruciadelor, sistemul trust-ului a rămas, devenind o veritabilă instituţie juridică în ţările anglo-saxone. Puţin câte puţin, interesul acestui mecanism care permite organizarea transmiterii de bunuri familiale în viitor, chiar îndepărtat, şi care nu are echivalent în dreptul continental romano-germanic, a contaminat şi alte state... Aşa, de exemplu, a fost considerat cel mai bun mijloc pentru a proteja un copil handicapat după moartea părinţilor săi, ori de a se asigura că urmaşii (copiii) nu vor delapida un patrimoniu dificil de acumulat şi mai multe generaţii ar putea să-i profite.
- Aşadar, cum a "migrat" această instituţie juridică de succes şi cu un evident caracter pragmatic spre alte "orizonturi" juridice?
- Extinsă din Marea Britanie şi SUA la numeroase ţări de tradiţie de common law în secolul al XX-lea şi după implantarea sa în mai multe ţări din America latină, trust-ul a făcut obiectul, în 1985, unei convenţii de drept internaţional privat semnată la Haga, care prevedea recunoaşterea trust-urilor formate sub imperiul dreptului care le autorizau. În mod unilateral, ceea ce este interzis, de regulă, în convenţiile internaţioale, o instituţie de common law putea, astfel, să pătrundă în statele de drept civil. Convenţia evoca, de asemenea, în articolele făcând obiectul interpretărilor divergente, relaţiile juridice asemănătoare cu trusts şi posibilitatea pentru cetăţenii unei ţări de drept civil de a forma trusts "domestice" sau "interne", supuse unei legislaţii străine. Totuşi, puţine state de drept continental au ratificat-o (Italia în 1990, Olanda în 1995, Luxemburg - 2004, Elveţia - 2007), dar ea a incitat preluarea figurii juridice în noile legiuiri, ajungându-se până la o mişcare de imitare a acestei instituţii, începând cu anii 1990. Primul pas în acest sens, explicabil şi prin aplicaţia sa concretă - tradiţie juridică franceză într-un context anglo-saxon - a fost făcut în dreptul statului canadian Quebec. Acesta cunoştea, încă din veacul al XIX-lea, fiducia prin testament, prin donaţie ori cu titlu de garanţie. Cu ocazia redactării noului Cod civil, adoptat în 1991 (şi intrat în vigoare în 1994), s-a inserat, în Cartea a IV-a ("Despre bunuri") un titlu privind unele patrimonii de afectaţiune, incluzând fundaţia şi fiducia (tradusă prin trust în versiunea engleză a codului). Astfel, art. 1260 şi următoarele din Codul civil quebecois autorizează constituirea unui patrimoniu separat de cel al constituantului printr-un transfer (cu titlu oneros sau gratuit) la fiduciari, care administrează acest patrimoniu în profitul beneficiarilor. Asupra acestui patrimoniu de afectaţiune nici constituentul, nici fiduciarul şi nici beneficiarul nu au un drept real, ceea ce distinge fiducia (patrimoniu fără subiect) de trust, cu diviziunea între property rights ale trustees şi equitable rights ale beneficiarilor. Dimpotrivă, funcţiile fiduciei sunt foarte asemănătoare cu ale trusts: constituirea unei garanţii, liberalităţi cu caracter familial, act filantropic în scop educativ, cultural sau religios.
În 1993, noul Cod civil al Federaţiei Ruse a transplatat noţiunea de trust (sub expresia de dovertotelnie upravlenie); din nevoile privatizării, două legi, din 1990 şi 1992, recurseseră la aceeaşi instituţie pentru gestionarea acţiunilor întreprinderilor de stat în curs de desnaţionalizare. În urma protestelor juriştilor ruşi, care invocau tradiţia naţională împotriva acestui concept anglo-saxon, redactorii Codului civil s-au manifestat mai prudenţi în autorizarea gestionării prin administratori a activelor sociale, imobile ori fonduri de interes personal (pe o durată de maxim cinci ani). Regulile aferente, regrupate în cartea consacrată obligaţiilor, exclud un transfer de proprietate în profitul administratorilor ori beneficiarilor, ceea ce îndepărtează noua instituţie de modelui trust-urilor.
După eşecul mai multor propuneri parlamentare pentru introducerea unui contract de fiducie în anii 1990, în Franţa (care nu cunoştea fiducia-garanţie, precum Germania prin art. 930 al BGB), o lege din 19 februarie 2007 a inserat în Codul civil (art. 2011-2043, în locul lăsat liber prin reforma cauţiunii, ceea ce plasează noua instituţie în rândul garanţiilor mai degrabă decât în dreptul bunurilor). Astfel reglementată, fiducia franceză este departe de trust-ul anglo-american; ea este rezervată persoanelor juridice cu scop nelucrativ supuse impozitului asupra societăţilor, nu poate da naştere unor liberalităţi şi vizează constituirea unui patrimoniu separat în scopuri de gestiune sau de garanţie. Statutul fiduciilor este strâns condiţionat de regulile fiscale, întratât încât conceptualizarea civilistă apare dificilă, legea abţinându-se să definească patrimoniul fiduciar. Este vorba, desigur, de un patrimoniu de afectaţiune, fără subiect, dar care nu este complet separat de patrimoniul constituentului (împotriva căruia creditorii patrimoniului fiduciar pot să se întoarcă), nici de patrimoniul fiduciarului (în cadrul căruia constituie o subdiviziune, cu drepturi limitate de creanţa beneficiarului). Creată printr-un contract solemn şi supus înregistrării, fiducia apare la acest moment drept o imitaţie foarte îndepărtată a anumitor mecanisme ale trust-ului, şi nu un import al acestei instituţii în dreptul francez.
- Cum s-a operat "transplantul" fiduciei în Noul Cod civil român?
- Prin preluarea reglementării de la "mama purtătoare" franceză. Astfel, noul Cod civil consacră problemei un întreg titlu (Titlul IV – Fiducia, art. 773-791 din Cartea a III-a – Despre bunuri), preluând practic definiţia şi, în multe privinţe, regulile aferente regimului juridic al fiduciei şi proprietăţii fiduciare din Codul civil francez. Definiţia din art. 773 o caracterizează ca un transfer de drepturi, efectuat cu o finalitate strict determinată şi având ca rezultat crearea unui patrimoniu de afectaţiune. Din punctul de vedere al finalităţii, se reglementează, astfel, fiducia cu scop de gestionare (art. 777), fiducia-garanţie şi fiducia cu scop de transmisiune cu titlu gratuit (art. 775). Desigur, rămâne de văzut cum şi în ce măsură noua instituţie juridică îşi va croi drum propriu în practica românească.
- Până atunci, înţeleg că, în Franţa, virtuţiile speculative ale fiduciei sunt puse sub semnul întrebării, pe calea fiscalizării sale, mai ales în condiţiile actualei crize financiare globale...
- Multă vreme, aceste operaţiuni străine dreptului roman au fost ignorate din punct de vedere fiscal. Totuşi, administraţia publică de profil, avidă întotdeauna de noi surse bugetare, i-a pus gând rău şi, în Franţa, a trecut la atac. Ea nu concepe decât un transfer al unui patrimoniu impozabil către anumiţi trustees, situaţi în ţări cu fiscalitate redusă ori nulă, astfel încât sumele aparţinând trust-ului, revenind beneficiarilor pe calea distribuirilor efectuate de către trustee, trebuiau supuse impozitărilor. În mod constant, însă, jurisprudenţa s-a pronunţat în defavoarea fiscului, deoarece o atare măsură ar fi însemnat impunerea fiscală a deţinătorului unui patrimoniu, încredinţat în mod irevocabil unui trustee, care dispunea prin contract de puteri discreţionare faţă de beneficiari. Decesul constituentului era un non-eveniment, nedeclanşând nici transmisia către succesori, nici plata drepturilor de succesiune.
Numai că legea finanţelor rectificativă, votată în iulie a.c. sub pretextul luptei împotriva evaziunii fiscale, vine să submineze înseşi bazele unui atare sistem. În temeiul prevederilor sale, şi constituentul care s-a lipsit de bunuri, cât şi beneficiarii care nu le-au dobândit încă şi care nu au nicio certitudine că le vor primi, sunt impozabili, atât sub aspectul impozitului pe avere, cât şi în privinţa drepturilor de transmisiune.
Faptul de a taxa un bun pe care nici constituentul, nici beneficiarul nu îl au în proprietate ar crea, însă, potrivit avocaţilor francezi, o gravă problemă de ordin constituţional, în sensul că legea fiscală respectivă ar sfida principiile cele mai elementare ale dreptului, începând cu dreptul de proprietate. Singura cale de soluţionare a impasului o reprezintă, desigur, invocarea chestiunii prejudiciale de iconstituţionalite. Sper că asemenea măsuri nu vor fi imitate şi în alte ţări de inspiraţie franceză!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
