Violența domestică este distructivă atât pentru pentru victime, cât și pentru agresori şi martorii ei. Tendința sa de a se transmite din generaţii în generații face cu atât mai importantă dezvoltarea unor metode eficiente de combatere a comportamentelor abuzive. Violența domestică poate fi fizică sau psihologică și poate afecta orice persoană de orice vârstă, sex, rasă sau orientare sexuală.
Care sunt formele de violenţă domestică?
Violenţa include comportamente menite să sperie, să dăuneze fizic sau să controleze un partener: violența psihologică (desconsiderarea, umilirea victimei în public sau în privat, interdicţia de a părăsi casa sau încuierea în casă, forţarea să urmărească materiale pornografice împotriva voinței, intimidarea deliberată, şantajul emoţional, amenințarea cu violența sau amenințarea că cineva drag va fi rănit, comportamentul dominator: împiedicarea femeii să-și vadă prietenii sau familia/rudele, gelozia patologică, interdicţia să muncească), urmărirea în scopul hărțuirii, violența fizică, violența sexuală și hărțuirea sexuală (violența sexuală este o infracțiune răspândită şi este nevoie de măsuri specifice pentru a schimba atitudinile faţă de violenţa sexuală împotriva femeilor).
Violenţa domestică implică în general o dinamică inegală a puterii în care un partener încearcă să aibă controlul asupra celuilalt într-o varietate de moduri. Exemplele includ insulte și amenințări, abuz emoțional şi sexual. Unii agresori pot folosi chiar copiii, animalele de companie sau alți membri ai familiei ca pârghie emoțională pentru a le determina pe victime să facă ceea ce doresc. Victimele se confruntă cu diminuarea valorii de sine, cu anxietate, depresie, dificultăţi în relaţiile viitoare (femeile agresate rămân vulnerabile la abuz şi au nevoie de sprijin) și cu un sentiment general de neputință şi vulnerabilitate care pot necesita timp și adesea ajutor de specialitate pentru a putea fi depăşite.
Cele mai multe cazuri de violenţă domestică rămân neraportate
Violența domestică este provocată în primul rând femeilor de către bărbați din întreaga lume, deși bărbații și femeile pot fi victime atât în relațiile heterosexuale, cât și în cele de același sex. În România, aproape 100 de cazuri de violență domestică au fost reclamate în fiecare zi a anului trecut, potrivit unei statistici a IGPR pentru primele 11 luni ale lui 2018. Din cele 35.623 de reclamații, peste jumătate, 52,3%, au fost în mediul urban, iar 47,7 % în mediul rural.
Dintre acestea, ponderea cea mai mare este reprezentată de faptele de "lovire sau alte violenţe"- 58,6%, urmate de "ameninţare" - 7,25%, "abandon de familie" - 21,33% şi "nerespectare a ordinelor de protecţie" - 3,71%. Din punct de vedere al locului comiterii faptelor, cele mai multe infracţiuni s-au comis la domiciliul subiecţilor (75% din totalul infracţiunilor). Din păcate, acestea nu sunt datele cuprinzătoare privind amploarea acestei probleme, căci cele mai multe cazuri rămân neraportate. De la 28 decembrie 2018, poliţiştii care intervin la cazuri de violenţă domestică pot emite, după analizarea situaţiei pe baza unui formular de evaluare a riscului, un ordin de protecţie provizoriu, valabil 5 zile, astfel încât victima nu va mai fi nevoită să aştepte unul încuviinţat de judecător.
Din nefericire, de cele mai multe ori cazurile de violenţă domestică nu sunt raportate nici poliției, nici vreunei organizații de sprijinire a victimelor şi astfel, nu pot fi combătute, rămân ascunse şi se perpetuează. Victimele adesea nu au curajul să vorbească, nu-şi cunosc drepturile, le este ruşine, se simt vinovate, nu sunt încurajate să vorbească, nu primesc niciun ajutor real din partea autorităţilor, de multe ori îşi retrag plângerea şi aleg să rămână lângă partenerul violent pentru copii, din motive financiare sau dintr-o mentalitate adânc înrădăcinată prin educaţie, în care sunt învăţate că trebuie să fie supuse bărbatului şi că sunt proprietatea lui. De asemenea, foarte important, formele repetitive de violenţă asupra femeii îi suprimă acesteia autonomia, încrederea în sine şi independenţa. De cele mai multe ori, partenerul violent promite că se va schimba, îşi cere iertare şi apelează la manipulare şi la strategii de control. Dintr-o astfel de situaţie este foarte dificil de ieşit fără ajutor din exterior.
Victimele trebuie să fie încurajate să împărtăşească experienţa lor
Victimele trebuie să fie încurajate să vorbească despre experienţele lor şi să ştie că prin violenţa partenerului le sunt încălcate drepturi fundamentale şi că există instituții și organizații neguvernamentale care le pot ajuta. Dar nu numai ele trebuie să vorbească. Comunitatea, vecinii, rudele, cunoştinţele, martorii agresiunilor sunt răspunzători şi complici pentru perpetuarea violenţei prin însăşi tăcerea lor. Din păcate, în multe comunităţi, unde nu există egalitate între sexe, nu se discută despre violenţa domestică, nu este încurajată raportarea ei, considerându-se că ar trebui să rămână ascunsă, ca orice chestiune privată, între pereţii familiei respective, că ,,rufele nu se spală în public". Este, astfel, inhibată orice dorinţă de a împărtăşi celorlalţi experienţa pe care o trăieşte victima şi astfel, orice deschidere de abordare şi combatere a ei ca fenomen. Societatea nu ar mai trebui să tolereze violenţa în familie şi nu ar mai trebui să rămână indiferentă. Victimele sunt încă judecate pentru comportamentul agresiv al partenerului, fie pentru că cei din exterior au convingerea că femeile au meritat-o, ca şi cum violenţa ar putea fi justificată vreodată, fie pentru că au impresia că e vina lor dacă rămân în relaţia respectivă. Oamenii conştientizează gravitatea faptelor abia după ce se ajunge la crimă.
Dacă victimele nu raportează incidentele violente, atunci nu vor exista nici date cuprinzătoare care să reflecte amploarea fenomenului. Aceste date sunt esenţiale pentru campaniile de sensibilizare şi combatere a violenţei domestice. E nevoie ca femeile să ştie că prin împărtăşirea experienţei personale nu numai că se ajută pe sine, dar contribuie, astfel, la încurajarea raportării cazurilor de violenţă domestică către autorităţi şi astfel, la combaterea şi prevenirea acestora. Autorităţile trebuie să înțeleagă consecinţele abuzului psihologic şi sexual asupra victimelor şi ar trebui să intervină în caz de abuz psihologic sau de viol marital ca în orice caz de violenţă.
Care sunt primele semne ale unui comportament violent?
E nevoie ca victimele să fie încurajate să comunice deschis experienţele de violenţă şi să fie întărit ajutorul de specialitate pentru acestea. Şi e nevoie să se prevină. Un prim pas ar fi informarea adecvată de către campaniile de sensibilizare privind violența împotriva femeilor, acestea au nevoie să ştie care sunt primele semne ale unui comportament violent, precum comportamentul abuziv şi dominator (gelozia excesivă, crizele de furie urmate de promisiuni că se va schimba, consumul excesiv de alcool, tendinţa de a controla partenerul prin şantaj şi interdicţii de tot felul precum: interdicţia de a ieşi în oraş, restricţii asupra folosirii banilor sau modului în care se îmbracă). Şi bărbaţii este necesar să fie implicaţi în aceste iniţiative de sensibilizare şi educare, pentru a conştientiza cum se folosesc de violenţă şi cum o preiau, de multe ori, din familie, precum şi consecinţele ei negative atât asupra victimelor, cât şi asupra agresorilor. La fel de importantă este şi conştientizarea faptului că abuzul de alcool este un factor de risc pentru comportamentul violent în relaţiile de cuplu şi identificarea factorilor care pot prezice un comportament violent. E necesar, de asemenea, ca violenţa domestică să nu mai fie privită şi abordată ca o chestiune de ordin privat, ci ca una de ordin public, iar specialiştii din domeniul sănătăţii să identifice şi să prevină cazurile de violenţă domestică.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
