EXCLUSIV  Omul din cafeneaua de la Unirii. Maria Dumitrașcu: S-a apropiat şi mi le-a pus pe masă. Cine este - foto

Maria Dumitraşcu / 18 Martie 2019 / 21:53 Salveaza PDF Comentarii
om
Descriere foto: om

Timpul trece şi nicio clipă nu va mai fi la fel. Nu se va mai repeta niciodată.

Beam un suc într-o cafenea micuţă şi boemă de la Piaţa Unirii, când un domn în vârstă s-a apropiat de masa mea şi fără să spună nimic, a pus câteva cărţi pe masă. Era îmbrăcat într-o geacă gri şi avea un aer mândru, care exprima inteligenţă şi totuşi, modestie. În ochii lui citeai atâtea poveşti peste care a trecut timpul, pline de bucurii şi de greutăţi, citeai demnitate, înţelepciune şi o adâncă tristeţe. Nu-ţi spunea nimic, nu voia să deranjeze pe nimeni, îţi punea cărţile pe masă şi aştepta cuminte să te uiţi. M-am gândit atunci că este un om special. Şi nu m-am înşelat. Îşi vindea comorile şi fusese profesor. Se citea asta în toată prezenţa lui copleşitoare. De fiecare dată când mă întorc în acea cafenea, îmi amintesc de bătrân. Poate că o parte din oameni se impregnează adânc în fiecare loc prin care trec, prezenţa lor îşi lasă amprenta şi dăinuie.

(w670)

 

Mi-au rămas în minte persoane şi locuri pe care le-am văzut doar o singură dată în viaţă, dar pe care le-am purtat în suflet ca pe nişte amintiri magice..

 

Simple clipe, mirosuri, imagini, zâmbete, cuvinte, priviri care mi-au făcut inima să tresară şi timpul să se oprească în loc, devenind un cântec.

 

Cine ar mai putea să mi-l scoată din amintiri pe chitaristul cu ochi mari, negri, nostalgici, în care vedeai noaptea şi stelele şi clipe suspendate în timp?

Era 10 mai 2009, îmi amintesc ziua aia de parcă a fost ieri. Era o căldură înăbuşitoare afară şi apariţia lui a fost ca o revărsare de ape, ca o mare răscolitoare ce îţi răcoreşte sufletul însetat. M-am scufundat atunci cu voluptate în abis, purtându-mă în adâncurile negre din privirea lui. Deşi eram doar o fetiţă pe atunci, însufleţirea şi melancolia cu care cânta nu le-am putut uita niciodată şi mă vor însoţi mereu de-a lungul vieţii. Nu-mi mai amintesc chipul lui decât vag, timpul l-a şters, a luat detaliile, dar îmi amintesc ochii lui trişti în care se oglindea cerul întunecat şi cum mi-a tresărit inima. Când am ajuns acasă, m-a podidit un plâns cumplit. Atât m-a sfâşiat pierderea misteriosului cântăreţ! L-am căutat apoi în multe chipuri şi-n multe cântece, l-am căutat mulţi ani, dar nu l-am mai aflat. De l-aş regăsi, mă tem că nu l-aş mai recunoaşte. Îi mulţumesc şi azi pentru felul în care m-a făcut să visez.

 

Timpul trece şi nu ne mai aduce nicio clipă înapoi. Dar ne vindecă rănile şi înfrumuseţează vraja amintirilor.

 

Uneori nici măcar el nu ne poate lua anumite clipe, cuvinte, trăiri, fracţiuni de secundă, căci ele rămân şi dăinuie în inima noastră mai vii decât niciodată.

Îmi amintesc vremurile în care eram un copil şi bunicul meu, în drumul spre casă, fura trandafiri pentru bunica. Avea mereu o foarfecă la el şi ne spunea să facem linişte, iar eu cu sora mea râdeam şi vorbeam tare. Eram doar nişte copii şi nu înţelegeam de ce ia acele flori. Casa bunicilor mei era apoi plină cu trandafiri. Îmi amintesc perfect parfumul lor ce mă îmbăta de extaz şi care mă întoarce mereu în copilărie.

Cine ar mai putea vreodată să-mi smulgă din inimă râul şi munţii din visele mele?

Acea noapte de august cu stele căzătoare, strălucind în apele agitate şi reci ale râului; ape ce duceau cu ele toate visurile mele, înecându-mi trecutul şi prevestind viitorul, odată cu oglindirea stelelor pieritoare în luciul apei.

Nu mă pot dezbăra de farmecul amintirilor, îl voi lua cu mine şi în veşnicie.

Nu voi uita nopţile de vară de la ţară de când eram copil şi stăteam şi priveam cerul cu stelele atât de aproape, visând la toată viaţa ce mă aşteaptă şi la toate poveştile care vor fi. N-am cum să uit primii fulgi de zăpadă şi ecoul munţilor încremeniţi, confundându-se cu cerul.

 

Nu voi uita niciodată anumite parfumuri ce mă întorc în trecut.

 

Cum aş putea să-l uit pe cerşetorul poet anonim de pe străzi?

Era un tânăr, pierdut în gândurile lui, care îşi purta povara cu o demnitate care te făcea să te simţi mic. Nu-ţi cerea nimic decât să-l asculţi. Să-i asculţi poeziile şi cântecele lumii. Compunea versuri filosofice şi triste şi-ţi cânta Evanghelia. Era fericit dacă îi dădeai o ţigară. Şi dacă mai voiai să-i dai încă una, îţi spunea că e de ajuns, că nu cere mai mult.

Cum să nu-mi amintesc de acea seară de Ajun în care căutam folie pentru împachetat cadouri şi nu mai găseam la niciun magazin? Eram pe punctul de a renunţa, când un om a deschis maşina şi ne-a oferit folia, urându-ne Crăciun fericit.

Dar acel tânăr care stătea pe scaun la metrou şi văzând pe o femeie care cerşea cu copilul în braţe, a scos din traistă un ou kinder?

Am aşteptat să văd dacă este pentru acel copil. Femeia a trecut pe lângă el şi băiatul i-a întins copilaşului micul său dar. Acest gest mi-a umplut inima de bucurie şi m-a făcut să zâmbesc.

Ah, farmecul amintirilor şi clipelor magice care nu se mai întorc! Toate aceste imagini şi chipuri mi-au rămas adânc întipărite în suflet. Trebuie să fii doar prezent, să nu le scapi, să le trăieşti şi savurezi în toată intensitatea şi frumuseţea lor. Căci ele trec cât ai clipi şi nu se mai întorc.


Te-ar putea interesa








Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?


Copyright 2019 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.22