Părintele arhimandrit Vasile Filip, stareţul Mânăstirii Rohiţa, a fost martorul unei lecţii ad-hoc de limba română, pe când era frate la Rohia, predată de Nicolae Steinhardt. Obştea se aşezase la masa de prânz sau de seară, se aduseseră castroanele cu mâncare, iar un tânăr călugăr i s-a adresat, cât se poate de respectuos, lui Steinhardt: „Serviţi, părinte!”. În clipa aceea, Nicolae Steinhardt s-a ridicat în picioare, a luat unul dintre castroane şi a întrebat: „Pe cine să servesc?!...”. Atunci au aflat cei de faţă că nu se spune „am servit masa” – aşa cum cred mulţi oameni că este mai elevat. „Luaţi ori serviţi-vă”, a conchis scriitorul-călugăr.
*
În 1975, când am terminat facultatea, am ales un sat de pe braţul Sulina, unde îmi doream să rămân ca profesor un an şcolar, distanţa de peste 300 de kilometri făcând imposibile drumurile dese la Bucureşti. Şeful de post, care mi-a cruţat buletinul de identitate de punerea unei vize de flotant, mi-a spus: „O să vă placă la noi, unde oamenii sunt liniştiţi, harnici şi mai cu seamă cinstiţi – n-ar fura pentru nimic în lume unul de la altul; fură numai de la stat”. Și m-a sfătuit să mă feresc de un coleg de cancelarie întrucât ar fi... afemeiat după bani.
Pe la mijlocul toamnei a venit un tânăr ziarist de la cotidianul din Tulcea să facă un reportaj despre pescarii cherhanalei din sat, unde locuitorii erau pe jumătate români, pe jumătate haholi (ucraineni). A sosit de cu seară, cu pasagerul, iar a doua zi dis-de-dimineaţă a plecat spre lacurile din apropiere cu convoiul de şapte-opt bărci. Înainte de plecare, pescarii şi-au spus rugăciunea şi s-au închinat sub privirea dezaprobatoare a ziaristului. Spre seară, când s-au întors la cherhana cu năvoadele aproape goale, au socotit că era o pedeapsă fiindcă ziaristul nu se închinase, astfel încât, când să pună piciorul pe pământ, au dezechilibrat barca şi omul s-a pomenit cu picioarele în apă.
Furios, cu pantofii şi pantalonii şiroind, gazetarul s-a dus drept la responsabilul cherhanalei, care mânca pe un mic birou. După ce l-a ascultat vorbind despre misticismul retrograd al pescarilor, pe care se simţea dator să-l combată, responsabilul i-a zis: „Da’ tâmpit trebuie să mai fii, tovarăşe, ca să nu te închini, fiindcă şi eu combat mestecismul, însă mă închin în fiecare dimineaţă şi seară”.
Înainte de 20 noiembrie vremea s-a îndreptat, dar a rămas rece. O linişte deplină se lăsa după prânz, sâmbăta şi duminica, peste balta şi fluviul luminate de un soare galben, anemic. În câteva curţi, ultimele crizanteme, albe şi galbene, rezistaseră brumei. Satul se pregătea de hramul Bisericii Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, prăznuit pe stil vechi, pe 21 noiembrie. Am rămas uimit să văd că sărbătoarea începea, dimineaţa, la biserică şi se termina, seara, cu tombolă şi dans, la căminul cultural. Aşa ceva era de neînchipuit într-un sat de câmpie, însă obiceiurile se păstrau riguros, situaţie datorată şi faptului că satele din Deltă, dată fiind topografia lor, scăpaseră de flagelul colectivizării.
*
La începutul anilor ’60 mergeam de Paşti împreună cu părinţii la Brăila, la un preot, refugiat din Basarabia, prieten cu tatăl meu. Apăruse un cântec, Partid iubit, părinte bun, pe care îl învăţasem la şcoală – aveam 11-12 ani – şi care se difuza des la radio. Într-una din zile, povestea prietenul tatălui meu, câţiva copii ieşiţi de la şcoală s-au repezit la el, îmbrăţişându-l şi strigând: „Părinte bun! Părinte bun!”.
Tatăl preotului din Brăila era tot preot şi în 1945 a trebuit să apară în faţa unei comisii prezidate de un maior sovietic care avea să hotărască soarta unor oameni (lui şi altora) în mod individual: rămân în România sau vor fi expediaţi peste Prut. Fiecare căuta să îşi justifice cu argumente cât mai convingătoare părăsirea Basarabiei. Când a venit rândul preotului, maiorul l-a întrebat calm şi deferent:
– Dumneavoastră, părinte, de ce aţi plecat din Basarabia?...
– Domnule maior, eu nu am plecat; am fugit.
– Şi de ce-ai fugit, părinte?
– De comunism.
– Aşaaa! Ai fugit?! Atunci rămâi aici, în România! Noi nu avem nevoie de fugari.
*
Îmi doream mult să văd Oraviţa, nu în ultimul rând pentru teatrul său – primul teatru din ţara noastră – şi am ajuns acolo cu 15 ani în urmă. Teatrul, restaurat de un ministru al culturii de profesie actor, arăta foarte frumos, iar o stradă comercială bine întreţinută semăna izbitor cu Lipscanii. Însă ceea ce m-a frapat cel mai mult au fost două biserici ortodoxe – nespus de îngrijite – de cea mai barocă arhitectură. Privindu-le, te credeai în Portugalia. Baroce le erau şi interioarele, însă erau totodată cât se poate de ortodoxe, astfel încât te simţeai în ele ca în orice lăcaş pravoslavnic. Şi mi-am amintit câtă dreptate avea Părintele Rafail Noica să spună: „Ortodoxia este firea omului, este felul în care Dumnezeu l-a făcut pe om; şi omul îşi caută, de-a lungul istoriei, adevărata lui faţă, adevărata lui origine şi adevăratul lui destin”.
*
În 1982 sau ’83 a apărut la editura unei eparhii celebra carte de trăire mistică Urmarea lui Hristos (De Imitatione Christi) a lui Toma de Kempis. Mai fusese tradusă la noi, însă din latină în slavonă, de către boierul Udrişte Năsturel, eruditul cumnat al lui Matei Basarab. Tipărirea ei a produs surprindere întrucât regimul evita să publice pagini de ascetică şi de mistică. Mulţi au considerat atunci că era vorba de o supapă de felul celor pe care Ocârmuirea obişnuia să le deschidă periodic culturii laice. Nu au lipsit nici alte interpretări.
Adevărul era însă cu totul diferit de aceste presupuneri şi l-am aflat în anii ’90 de la ierarhul care publicase cartea. Cu un an înainte de asta sosise la reşedinţa sa un director din Departamentul Cultelor în atribuţiile căruia intrau şi tipăriturile bisericeşti. Acesta a luat masa de seară cu ierarhul, după care, pe la ora 10, s-a dus să se culce în camera de oaspeţi. Înspre miezul nopţii l-a cuprins o durere de dinţi cumplită, gemetele răzbătând până în dormitorul gazdei sale, care, amintindu-şi că are un consilier cu ginere stomatolog, l-a trezit din somn cu telefonul. Un sfert de ceas mai târziu, medicul deschidea cabinetul policlinicii unde lucra şi tămăduia pacientul.
A doua zi prânzeau împreună chiriarhul, directorul din Departament şi medicul, pe care, la un moment dat, omul Stăpânirii l-a întrebat:
– Cum aș putea, domnule doctor, să vă întorc binele pe care mi l-aţi făcut?
– Mie în niciun fel – a răspuns stomatologul –, însă socrul meu, preotul, a lucrat 20 de ani la traducerea cărţii lui Toma de Kempis şi mă tem că nu va apuca s-o vadă tipărită...
– Vă promit că o să apuce!, a zis directorul.
Şi s-a ţinut de cuvânt.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
