La mai bine de un secol de la înființarea sa, în jurul Băii Grivița gravitează povești dintre cele mai diverse. În perioada interbelică, boierii făcuseră din venitul la ”spa” o adevărată religie, oamenii străzii se puteau bucura și ei de puțină apă caldă, dar cu timpul locul a căpătat faima unei "case de toleranță", un spațiu al homosexualilor. Oare această reputație încă mai stă în picioare? Am încercat să aflu acest lucru făcând o vizită la ultima dintre băile comunale ale Bucureștiului.
Mahalaua Griviței
E puțin trecut de ora 3 după amiază. Cald mon cher, așa de cald că ți se lipesc încălțările de asfalt. Pornesc pe Calea Griviței pentru a găsi celebra Baie Comunală Grivița. Locul îmi este străin, așa că cer indicații în jur. ”Săru’ mâna! Spre Baia Griviței e bine?” Doamna pe care am întrebat-o pare ușor mirată. Se oprește în loc, își ridică privirea și face ochii cât cepele. Se scuză politicos și mă sfătuiește să încerc la taximetriști. ”Să trăiți! Spre Baia Griviței?” Mă privește cu atenție, iar în colțul gurii i se schițează un rânjet. ”Vezi colțu’ acolo? Mergi până acolo și faci stânga la Biserică”, mă coordonează bărbatul cu dioptriile cât fundul de borcan. Pe măsură ce mergi, se ivește mahalaua plină de gunoi, graffiti și copii desculți. Pe un maidan ce odinioară părea a fi fost o locuință și-a făcut apariția o vegetație luxuriantă. Doar un zid scorojit din cărămidă mai stă drept mărturie a acelei case. Lângă zid, două fetițe se amuză copios sărind pe o saltea. Nu par a avea mai mult de zece ani. Umblă desculțe, sunt murdare pe mâini și pe față, iar părul buclat le flutură în vânt. E ca o junglă. ”Ai grijă nepoate să nu o strici”, mă atenționează un ”localnic” să nu îi ating portiera mașinii. Mă scuz cu un gest și ajung la colț cu biserica. Baia Grivița e pe stânga, pe strada Sfinții Voievozi, la numărul 1.
Socializare de dragul băii
Un BMW parchează în fața bisericii. Din mașină coboară o matahală în maiou alb. Burta sa enormă se revărsa peste pantalonii scurți.”Salut frățioru’!”, către un altul din capul străzii. ”Să trăiască șmecheru’! Ce faci? La o baie?”, i se răspunde. Un om din capul străzii se arată interesat de prezența matahalei și se apropie. E negru tuci și e plin de tăieturi și bube. Ar vrea și el să intre la băi, dar n-are bani, pentru el și nevastă. ”N-am, să moară fimea, se jură cel cu BMW! Știi că nu te refuz, n-am...” ”Da mă, știu. Dă să te pup.” Și îl cuprinde cu palmele de obrajii bucălați. ”Păi, vezi mă, dacă nu te lași de d'alea.”
Când Nelu își caută partida
La interior, o priveliște neclară. Aburi, apă curgând într-una la dușuri și pe jos, umezeală, pereți îmbrăcați în faianță, și burtoși în pielea goală ce lipăie dintr-o cameră într-alta. Se zice că zilnic trec pe aici 200 de persoane, dar astăzi clientela nu e una numeroasă. E o altmosferă ciudată, îți dă un sentiment de nesiguranță, mai ales dacă ești pudibond, nu e tocmai locul potrivit în care să te afli. Bărbații lipsiți de orice inhibiție se plimbă nestingheriți de la o încăpere la alta. Ba îi vezi facându-și masaj unul altuia pe mesele de beton din prima cameră a băii, ba săpunindu-se din cap până în picioare la dușurile de lângă saună. Miroase puternic a clor și a săpun ieftin, atmosfera încărcată puternic de aburi facând respirația un proces anevoios. Se vede că locul meu nu e aici. Asta o observă și clientela pestriță a locului. Se zice că ăsta-i ”raiul homosexualilor”, locul unde vin să se cunoască. Îl întâlnesc pe unul dintre ei. Se recomandă Nelu, masor part-time și un client fidel al locului. Are părul lins și un ochi bleg . Îmi spune că îl găsesc aici marțea și sâmbăta. ”E spartă țeava de abur, de aia nu prea e lume. Se duc toți la privată.” ”Mare păcat”, îi replic. ”Pe mine mă găsești la masaj. Fac marțea și sâmbăta. Dă-ți aștia jos (pantalonii scurți), fă-ți un duș, fă o saună, fă un bazin rece. Pă urmă facem un sfert de oră, douăj de minute, masaj puternic, un bazin, o saună.” Nelu, un fin cunoscător al locului, cu voce suavă și atingere blândă, mă îndeamnă să îl urmez. Îi zic că îl caut eu, nu e nevoie. Nu mi-au trebuit mai mult de cinci minute și eram pe drumul spre casă.
Saligny, unul dintre inamicii băii
Fondată în 1897, baia a aparținut la originile ei unor negustori pe nume Abramovici și Harimovici. Treptat a fost îmbunătățită, regina Maria contribuind cu donarea saunei. Acest lucru i-a atras pe oameni, care se bucurau din plin de beneficiile oferite. Nu și Anghel Saligny, cel mai mare inginer român al tuturor timpurilor. Acesta se arăta ofensat de priveliștile lipsite de orice urmă de jenă, drept pentru care a semnat un protest alături de încă doi vecini înaintat către primarul urbei, totul pentru oprirea lucrărilor. Motivul : ”din balcoanele caselor noastre, familiile noastre ar fi supuse unor scene indecente.” Totodată atrage atenția asupra risipei de apă ce se face zilnic la Baia Grivița, arătând că apa aceea putea fi folosită în scopuri mult mai practice, cum ar fi alimentarea a cel puțin 100 de locuințe. Acțiunea inginerului a fost sortită eșecului.
Aburul și umezeala dubleză plăcut discuțiile. Unde mai pui că fac bine și la oase. Nevoia de socializare a omului pare a fi argumentul suprem în fața oricăror vorbe aduse Băi Comunale. De altfel, acest lucru este dovedit de prezența constantă a unor cunoscuți medici, avocați ori cântăreți.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
