Când Ceaușescu a mers la Teheran: o poveste cu tâlc pentru regimurile autoritare de astăzi / Ambasadorul României în Israel, editorial în Haaretz

Autor: Ioan-Radu Gava

Textul E.S. Radu Ioanid, ambasadorul României în Israel, publicat în Haaretz, amintește de evenimentele care au zbuciumat estul Europei în urmă cu mai bine de 35 de ani și care au dus la căderea cortinei de fier și a regimurilor comuniste din statele est-europene.

CITEȘTE ȘI                -                EXCLUSIV De ce a mers Ceaușescu în Iran în decembrie 1989, după izbucnirea revoltelor de la Timișoara

Textul integral publicat de Radu Ioanid în Haaretz:

„În perioada 18-20 decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu, dictatorul comunist al României, s-a aflat într-o vizită oficială la Teheran. Acolo, s-a întâlnit cu Liderul Suprem Ali Khamenei și cu președintele de atunci, Ali Rafsanjani, a semnat câteva acorduri economice bilaterale cu Republica Islamică și a vizitat muzeul local de covoare.

Ceaușescu nu bănuia că era condamnat și că aceasta urma să fie ultima sa vizită în străinătate. Cu o zi înainte de a pleca la Teheran, o mare demonstrație împotriva regimului său din Timișoara, un oraș din vestul României, a fost reprimată brutal de armată și de poliția secretă, 72 de protestatari fiind împușcați mortal și 253 răniți.

Unul dintre înalții oficiali responsabili de acest masacru al protestatarilor pașnici a fost un general cu două stele pe nume Victor Stănculescu. Numele său nu este cunoscut multora din afara României, dar povestea sa din zilele de dinainte și de după vizita lui Ceaușescu în Iran ar putea oferi o perspectivă interesantă asupra evenimentelor care se desfășoară de la începutul acestui an.

Până pe 22 decembrie, după ce Ceaușescu s-a întors din Iran, protestele împotriva lui au continuat să se extindă, în ciuda masacrului de la Timișoara. Furios și panicat, Ceaușescu l-a numit pe Stănculescu ministru al Apărării și i-a ordonat să înăbușe revolta cu orice preț, inclusiv prin folosirea tancurilor împotriva protestatarilor din centrul Bucureștiului.

Însă același Stănculescu care, cu doar câteva zile înainte, pusese la cale masacrul de la Timișoara, a ales de data aceasta o altă cale de acțiune. El a ignorat ordinele lui Ceaușescu, a trimis unitățile armatei deja mobilizate înapoi în cazărmi și, mai târziu, le-a sfătuit pe Ceaușescu și pe soția sa, Elena, să fugă din București cu elicopterul – un sfat care a contribuit la arestarea lor ulterioară.

Pe 25 decembrie, același Stănculescu, acționând la ordinele noilor autorități postcomuniste române, a organizat procesul militar al cuplului Ceaușescu și, la finalul acestuia, execuția lor.

Într-un interval de opt zile – începând chiar înainte de vizita lui Ceaușescu în Iran și culminând imediat după aceasta - acest general, un om crescut sub regimul comunist român și dispus să-l servească până la a ucide zeci de protestatari, s-a transformat dintr-un important executant al regimului în călăul de facto al președintelui acestuia.

Această incredibilă întorsătură a evenimentelor nu s-a produs din senin. Ea a făcut parte dintr-o serie mai amplă și extraordinară de evenimente care au avut loc în vara și toamna anului 1989: prăbușirea treptată a Uniunii Sovietice și a regimurilor afiliate acesteia din întreaga Europă de Est, de la Polonia și Ungaria până la Germania de Est și Bulgaria.

Dar Ceaușescu a crezut, până la sfârșit, că poate sfida forțele gravitației istorice și că poate izola țara sa de evenimentele care o înconjurau. Era atât de surd la sunetele schimbării încât, cu doar o lună înainte de înlăturarea sa de la putere, a fost „realegat în unanimitate” de către cel de-al 14-lea Congres al Partidului Comunist Român pentru a conduce țara.

El plănuia să reprime violent orice semn de disidență și avea ambiția pe termen lung de a-l numi pe unul dintre fiii săi drept succesor în cazul unei viitoare morți naturale. Statele Unite și guvernele din Europa de Vest erau, la acel moment, conștiente de slăbiciunea guvernului său, dar Iranul nu era. Republica Islamică, de fapt, s-a trezit într-o situație jenantă din cauza faptului că Ceaușescu a fost destituit la doar câteva zile după vizita sa la Teheran și, în curând, și-a concediat ambasadorul de la București pentru că nu a informat guvernul despre realitățile care se desfășurau în România.

În cele din urmă, o revoltă populară declanșată de opresiune, persecuție, condițiile economice și aroganță a pus capăt domniei lui Ceaușescu într-un mod brusc și violent. Însă tocmai pilonii propriului său regim – și anume armata și poliția secretă, care îl menținuseră la putere prin recurgerea la violență – au dat lovitura finală și decisivă. Curajul și sfidarea poporului român i-au determinat să renunțe la regimul dictatorial.

Acest lucru ar trebui să servească drept o lecție importantă pentru cei care urmăresc și fac știrile de astăzi“, a scris Radu Ioanid.