"1878 este anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna", deși momentul zero al sentimentului de ostilitate pe care românii îl încearcă faţă de ruşi a fost, după toate probabilităţile, războiul dintre aceştia şi turci din 1806-1812", scrie inforor.com, care relatează informații extraordinar de documentate din cartea scrisă de Neagu Djuvara, „Între Orient şi Occident".
Dorința ascunsă a "apărătorilor Ortodoxiei"
Potrivit celor scrise de marele istoric, "În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care erau ţinute de secole. O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate, în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră de mult terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări populare şi de simpatie faţă de «Rusia pravoslavnică». Mii de volintiri (n.r. – voluntari) din Moldova şi Muntenia se angajaseră în armata rusă: la sfârşitul războiului, erau 12.000″, ceea ce înseamnă că peste 1% din populaţia bărbătească se înrolase la ruşi".
Citește și Djuvara: Ne temem de ruși ca acum 200 de ani
Iluziile românilor aveau să fie înșelate, deoarece eliberatorii" ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci, un episod de un tragism aparte petrecut în Moldova în iarna anului 1788 fiind împărtășit de contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Un sat întreg a fost ars, iar locuitorii au fost alungați pe câmp, în ger şi zăpadă, fiind lăsați să moară de frig şi de foame.
Iată ce scria un alt francez, prinţul Joseph de Ligne, în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia, bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi, la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă".
Momentul zero al sentimentului de ostilitate
Ulterior, în războiul dintre ruși şi turci din 1806-1812, pământul Principatelor "avea să slujească din nou de câmp de bătălie", când "la ţară mizeria, jaful şi hoţiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci", scria Neagu Djuvara. Atunci, românii şi-au dat seama că „apărătorii ortodoxiei" voiau, de fapt, să-i transforme în gubernie.
Rusia a fost foarte aproape de a anexa ţările române pentru prima dată în 1812, însă cel care a zădărnicit planurile a fost împăratul francez Napoleon Bonaparte, care a invadat ținutul rușilor.
Cu toate acestea, dedesubturile păcii de la Bucureşti, din 1812, în urma căreia România a pierdut Basarabia, sunt neclare şi astăzi, după 200 de ani, mai scrie sursa citată.
Dar, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate, comentariul contelui de Langeron arătând adevărata ţintă a ruşilor: „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, şi încă am fost foarte mulţumiţi că am căpătat această frontieră".
Însă, la 1830, românii se săturaseră de „fraţii creştini", după cum descrie istoricul Djuvara: „Atâtea nenorociri adunate, din vina, directă sau indirectă, a ocupantului, aveau să exacerbeze în ţară sentimentul antirusesc şi, fapt nou, de acum înainte, avea să fie un sentiment generalizat în toate păturile populaţiei".
Războiul de Independență cimentează "simpatia" românilor față de ruși
Ceea ce a urmat după încheierea Războiului de Independență, în 1878, când Rusia n-a mai recunoscut ţării noastre statutul de participant la negocierile de pace și a anexat trei judeţe din Basarabia de Sud care aparţineau Principatelor, avea să consolideze "simpatia" față de ruși.
Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I al României", modul în care au procedat „aliaţii" ruşi la pacea încheiată cu Turcia la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878, fără prezența României: „Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica. Acest act «de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa» (n.r. – Dimitrie Onciu, „Din istoria României") consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria".
Autoritățile ruse, nemulțumite de atitudinea protestatară a Guvernului român față de aceste decizii amenințau chiar cu "ocuparea României şi dezarmarea armatei române", potrivit celor relatate de Damean, în cartea citată. Riscul izbucnirii unui conflict militar a fost vizibil chiar și pentru reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care susținea într-o lucrare că "sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu". „(...) trupele ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi", relatează istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Eşecul democraţiei române – Istoria loviturilor de stat în România, volumul II”, atunci România aflându-se "în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie".
Când s-a sfârșit prietenia românilor pentru Rusia
Acela a fost momentul în care marile puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterane, au intervenit prin organizarea Congresului de la Berlin, în urma căruia România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta Dunării şi Dobrogea.
Atunci, în planul percepţiei populare, Rusia devenise însă, o dată pentru totdeauna, inamicul public numărul unu.
Citește și Istoria Basarabiei, în școli. Scopul- readucerea Basarabiei acasă
„Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită", concluziona Constantin Bacalbaşa (1856-1935, om politic şi ziarist).
"Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist", identifica și istoricul Alex Mihai Stoenescu.
Consolidarea sentimentului de ură împotriva Rusiei
Apariția sentimentului solid de ură împotriva Rusiei a fost alimentată și de trădarea din Primul Război Mondial, dar și de infiltraţia comunistă în presa şi politica românească de până în Al Doilea Război Mondial sau de numeroasele atentate organizate împotriva prim-ministrului I.C. Brătianu şi a fiului său, Ionel I.C. Brătianu.
Există și subiecte dureroase pentru români, precum refuzul rușilor de a returna tezaurul României, dar și anexarea de către Rusia, din nou, în 1940, a Basarabiei şi Bucovinei, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958 sau impunerea cu forţa a comunismului.
După 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum şi ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor faţă de vecinii din Răsărit. Fricţiunile între România şi Rusia continuă şi acum. Imperiul din Est a reacţionat agresiv la intrarea ţării noastre în NATO şi UE, iar relaţiile dintre cele două părţi sunt caracterizate de specialişti ca fiind „tensionate", conchide sursa citată.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
